Ceramicile dentare: o recenzie actuală

Originally published in Compendium, an AEGIS publication.

Ceramicile dentare: o recenzie actuală

Dental Ceramics: A Current Review by Nathaniel C. Lawson, DMD, PhD; and John O. Burgess, DDS, MS. Originally published in Compendium of Continuing Education in Dentistry 35(3) March 2014.
Copyright © 2014 to AEGIS Communications. All rights reserved.
Traducere, redactare şi adaptare: Asist. Univ. Dr. Blanka Petcu

Rezumat

Ceramicile se utilizează în numeroase aplicaţii dentare şi se caracterizează prin diverse moduri, inclusiv prin duritate, fragilitate, izolare termică şi electrică şi prin biocompatibilitate. Cele mai utilizate ceramici în stomatologie sunt oxizii, în special dioxidul de siliciu (SiO2) sau silica; oxidul de aluminiu (Al2O3) sau alumina; şi dioxidul de zirconiu (ZrO2) sau zirconia.

Acest articol revizuieşte microstructura actualelor materiale ceramice dentare şi modul în care se corelează cu proprietăţile lor mecanice, tehnicile clinice şi proprietăţile optice. Sunt descrise ceramicile obişnuite utilizate actualmente şi proprietăţile clinice relevante, cu analiza comparativă a rezistenţei, fracturării, polişabilităţii şi a uzurii. De asemenea, sunt descrise şi metodele de cimentare.

Metalele, polimerii, ceramicile şi compozitele sunt utilizate în stomatologie pentru restaurarea dinţilor. Ceramicile se folosesc în numeroase aplicaţii dentare variind de la sticla din lupele clinicianului şi până la umplutura din răşinile restauratoare.

Ceramicile se caracterizează prin duritate, fragilitate, izolare termică şi electrică şi prin biocompatibilitate. Cele mai utilizate în stomatologie sunt oxizii, îndeosebi dioxidul de siliciu (SiO2), oxidul de aluminiu (Al2O3) şi dioxidul de zirconiu (ZrO2).

Nomenclatorul pentru denumirea ceramicilor oxidice se obţine prin înlăturarea sufixului de atom metalic şi înlocuirea sa cu –a; de ex. dioxidul de siliciu devine silica.

Acest articol revizuieşte microstructura materialelor ceramice actuale şi modul în care se corelează cu proprietăţile lor mecanice, tehnicile clinice şi caracteristicile optice.

Prezentare generală

Ceramicile dentare se pot împărţi în materiale cu conţinut primordial de sticlă (porţelanul feldspatic), sticla ranforsată (leucitul şi disilicatul de litiu) şi cristaline (zirconia şi alumina).

Caracteristica clinică cea mai frecventă a restaurărilor integral ceramice cu două straturi constă în ciobirea faţetei ceramice, cauzată de nepotrivirea coeficienţilor de expansiune termică (CTE) dintre ceramica de suport şi cea de faţetare, uzura de suprafaţă, modelarea inadecvată a nucleului sau supraîncărcarea.

Coroanele ceramice cristaline monolitice au o incidenţă mai redusă la fracturare, pentru că sunt mai rezistente decât ceramicile din sticlă ranforsată. Ceramicile cristaline (zirconia şi alumina) şi ceramicile sticloase ranforsate (disilicat de litiu) produc o mai mică uzură a smalţului antagonist decât porţelanul faţetat. Lustruirea restaurărilor ceramice după adaptarea ocluzală produce în mod obişnuit o mai mică uzură decât prin colorarea sau glazurarea restaurării.

Coroanele ceramice pot fi cimentate fie tradiţional, fie prin tehnica adezivă, în funcţie de mai mulţi factori, incluzând: rezistenţa ceramicii utilizate; retentivitatea preparaţiei; dacă preparaţia se află la nivelul dentinei sau al smalţului; posibilitatea izolării.

Înainte de adeziune, porţelanul şi ceramicile de sticlă ranforsată trebuie gravate cu acid fluorhidric (HF) şi apoi silanizate. Premergător adeziunii, coroanele de zirconia şi alumină trebuie învelite tribochimic, badijonate cu primer pe bază de 10-metacriloiloxidecil dihidrogen-fosfat, sau ambele.

Adeziunea cu cimenturi răşinice produce o legătură mai puternică a dentinei la porţelan şi ceramicile de sticlă, decât cimentarea tradiţională cu ionomer de sticlă modificat cu răşină. Cimentarea zirconiei netratate la dentină cu ionomer de sticlă modificat cu răşină sau numeroase cimenturi răşinice produc forţe de legătură similare. Lipirea cu răşini adezive consolidează porţelanul feldspatic, dar nu în mod obligatoriu ceramicile pe bază de sticlă sau ceramicile policristaline.

Microstructura ceramică

Ceramicile sunt compuse dintr-un element metalic şi nemetalic. În stare lichidă, aceste elemente se mişcă liber. La solidificare, elementele se pot rearanja într-un cristal cu structură ordonată sau într-o sticlă amorfă, nestructurată. În general, răcirea lentă a unui material ceramic îi va permite timp să se solidifice într-un cristal, în timp ce răcirea rapidă forţează atomii să se orienteze aleatoriu, ca şi în cazul sticlei (fig. 1, elementele A şi B). Procesul de încălzire a unei ceramici cristaline sau parţial cristaline şi apoi răcirea sa rapidă, cu crearea în acest fel a unui înveliş de sticlă, este denumit vitrificare. O coroană se poate vitrifica în mod intenţionat cu scopul de a-şi autoglazura suprafaţa sau în mod neintenţionat se poate devitrifica în cursul procesului de fabricare, amplificându-se astfel opacitatea acesteia.

Microstructura ceramicii determină proprietăţile sale mecanice şi optice. Ceramicile cristaline au atomi dispuşi în cristale strâns ambalate cu o densitate atomică crescută; sticla prezintă o densitate atomică redusă. De aceea, o fisură care se propagă printr-o ceramică cristalină va trebui să distrugă mai multe legături atomice pe unitate de suprafaţă decât o fisură care traversează aceeaşi unitate de suprafaţă a unei ceramici de sticlă. Astfel, ceramicile cristaline sunt în general mai puternice decât ceramicile de sticlă. Densitatea atomică mai mică a sticlei permite totodată traversarea luminii prin ea, ceea ce o face mai transparentă. Ceramicile cristaline, dimpotrivă, sunt de obicei opace. Există şi câteva excepţii (precum zirconia sau cuarţul cubic), unde microstructura cristalină a ceramicii corespunde cu lungimea de undă a luminii, iar cristalul este transparent.

Pe scurt, presupunând că se folosesc tehnici adecvate de procesare, conţinutul mai mare de cristale al unei ceramici contribuie în general la o mai mare rezistenţă şi la o transluciditate diminuată.

Conţinutul de cristale al unei ceramici influenţează, de asemenea, valoarea sa CTE (coeficientul de expansiune termică) şi prin urmare, conţinutul de cristale este utilizat pentru a potrivi CTE al unei ceramici de faţetare cu cel al materialul de nucleu.

Cristalele prezintă CTE mai mic decât sticlele. În plus, ceramicile sunt mai rezistente la compresiune decât la tensiune sau rupere. De aceea, ceramicile de faţetare trebuie să aibă CTE mai mic decât materialul de suport pe care îl acoperă, cu scopul de a plasa ceramica de faţetare în compresiune.
Când se fabrică o coroană cu două straturi, materialul de suport şi de faţetare fuzionează la temperatura de topire a faţetei. Pe măsură ce cele două materiale se răcesc, ceramica de faţetare (cu CT mai mic) se contractă mai puţin decât materialul de nucleu, cauzând strângerea faţetei cu forţe compresive sub acţiunea materialului de suport. Contracţia mai mare a materialului de suport plasează faţeta sub compresiune, întărind-o în acest fel.

Deşi este utilă generalizarea ceramicilor fie în cristale, fie în sticle pentru a le explica proprietăţile fizice, în realitate cele mai multe ceramici prezintă faze cristaline şi sticloase deopotrivă (fig. 1, elementul C). La protezele dentare actuale se folosesc diferite tipuri de ceramici.

Tipuri de ceramici

Ceramicile dentare actuale se pot clasifica în trei categorii: porţelanul, cu matrice preponderent sticloasă; ceramici de sticlă cu o concentraţie mare de conţinut cristalin de ranforsare; şi ceramici policristaline, compuse preponderent din cristale.

Porţelanul

Porţelanul dentar este tipul cel mai transparent de ceramică şi de obicei se foloseşte în aplicaţii estetice, precum faţete sau faţetarea materialelor de suport. Porţelanurile dentare, denumite şi porţelanuri feldspatice, reprezintă un tip specific de ceramică, formată din feldspat, caolin şi cuarţ. Feldspatul contribuie la matricea sticloasă a porţelanului, iar caolinul şi cuarţul contribuie la consolidarea cristalelor de alumină şi silica.

Întrucât porţelanul este totodată cea mai slabă ceramică, se foloseşte fie ca faţetă a unui material de suport mai puternic, fie prin adeziunea chimică la un dinte subiacent pentru a-i amplifica rezistenţa.
Când se utilizează la faţetarea unui material de suport, conţinutul de cristale şi CTE (coeficientul de expansiune termică) al porţelanului se ajustează pentru a se potrivi cu valoarea CTE a materialului pe care îl acoperă (adică un conţinut mai mare de cristale şi o valoarea CTE mai mică când faţetează zirconia, spre deosebire de metal).

Ceramicile de sticlă

Ceramicile din această categorie conţin o concentraţie crescută de cristale de ranforsare. Cristalele înglobate într-o matrice de sticlă ajută la deflectarea fisurilor şi, prin urmare, întăreşte ceramica.1
Cristalele de leucit (KAlSi2O6) se folosesc la consolidarea porţelanului feldspatic, cu menţinerea transparenţei sale şi diminuarea CTE.

Disilicatul de litiu (LiS2O5) este un cristal în formă de ac, compus în proporţie de 30% din silica şi 70% cristale de disilicat de litiu cristalin, cu rezistenţă crescută la încovoiere, dar transparenţă diminuată, spre deosebire de porţelanul feldspatic. Aceste materiale asigură un echilibru între rezistenţă şi transparenţă, care le permite să fie utilizate ca proteze monolitice (unistratificate) pentru restaurarea dinţilor frontali.

Ceramici policristaline

Ultima categorie a ceramicilor dentare este reprezentată de policristale. Cele două policristale (denumite şi ceramici metalice) utilizate în mod obişnuit sunt alumina şi zirconia. La aceste materiale, atomii de aluminiu, zirconiu sau aluminiu şi oxigen se aranjează în modele specifice de cristale. O aranjare uniformă a atomilor într-un model de cristale dat formează granule cristaline, iar o masă mai mare de zirconia sau alumină conţine numeroase granule cristaline.

O trăsătură unică a zirconiei constă în faptul că se supune înăspririi de transformare. În cadrul acestui proces, granulele cu structura tetragonală mai compactă a cristalelor de zirconia se extind în faza monoclinică, indusă de o fisură în propagare. Expansiunea cauzează compresiune şi blocarea fisurii.2

Policristalele reprezintă cea mai opacă şi puternică clasă de ceramici şi sunt utilizate în mod obişnuit ca material de suport faţetat cu porţelan sau pentru coroane posterioare monolitice. Sunt în curs de desfăşurare cercetări actuale menite să producă forme mai transparente ale acestor materiale prin manipularea dimensiunilor granulelor şi prin varierea agenţilor de dopare pentru a produce restaurări monolitice mai estetice.3

Ceramicile răşinice reprezintă o nouă categorie de ceramici. Aceste materiale au un conţinut mai mare de particule de ceramică (peste 80% din masă) înglobate într-o matrice răşinică şi sunt în esenţă compozite răşinice cu foarte multă umplutură care oferă un luciu crescut de suprafaţă, elasticitate mare şi timpi de frezare mai scurţi.

Proprietăţile clinic relevante ale ceramicilor dentare

În această secţiune se abordează proprietăţile clinic relevante ale ceramicilor şi se oferă o comparaţie a acestor proprietăţi între diferitele clase de materiale.

Proprietăţi de rezistenţă şi fracturare
Ceramicile sunt casante, însemnând că ele tind să se fractureze fără o deformare semnificativă (adică are rezistenţă crescută, dar duritate relativ scăzută).

Eşecurile sunt mai frecvente în cazul materialului de faţetare (fig. 2), aşa cum se raportează în cadrul unei recenzii sistematice a unor studii clinice de 3 ani privind protezele parţiale fixe (FPD) din zirconia, ce a constatat o incidenţă de 27% a ciobirilor la nivelul porţelanului de faţetare şi o incidenţă a fracturilor de numai 1% la nivelul scheletului protetic.4

Severitatea fracturii faţetei va determina dacă defectele se pot lustrui sau repara cu compozit, sau dacă restaurarea necesită înlocuire. Motivele înlocuirii restaurării includ fracturile ce se extind la o suprafaţă funcţională (cum ar fi contactul ocluzal sau aria de susţinere a unui conector) sau care produc contururi anatomice sau estetică inacceptabile.5

Fractura faţetei îşi are originea de obicei fie în ceramica de faţetare, fie la nivelul interfeţei nucleu – faţetă. Un studiu in-vitro cu coroane de disilicat de litiu încărcat până la nivelul de fracturare a arătat că modul de distrugere era la 75% din cazuri la interfaţa nucleu–faţetă, la 20% în cadrul materialului de faţetare şi la 5% fracturi ale materialului de suport.6 Analiza fractografică a 19 coroane de zirconia faţetate eşuate a constatat 10 fracturi care aveau originea la suprafaţa faţetei, iar şase proveneau de la interfaţa nucleu-faţetă.7

Fracturile de interfaţă sau la restaurările integral ceramice bistratificate au fost atribuite preîncărcărilor de tensiune la nivelul faţetei, create de CTE (coeficienţi de expansiune termică) disconcordanţi ai ceramicii de nucleu şi de faţetare. Ajustarea CTE a ceramicii de faţetare poate ajuta la îmbunătăţirea adeziunii dintre faţetă şi nucleu.8,9

O altă sursă a eşecului interfacial este adeziunea dintre faţetă şi materialul de nucleu. Din păcate, această adeziune este puţin înţeleasă şi se poate dezvolta din adeziunea mecanică şi chimică.10 S-au elaborat tratamente de suprafaţă (abraziunea cu particule şi lineri) pentru a îmbunătăţi legătura, dar totuşi, studiile11-13 au raportat că aceste tehnici au dovedit îmbunătăţiri limitate.

Eşuarea coeziunii din interiorul materialului de faţetare rezultă din suportul inadecvat al faţetei oferit de nucleu, din supraîncărcarea coroanei şi defectele de suprafaţă induse de ajustări. Nucleii, ce sunt concepuţi pentru a susţine un strat uniform de ceramică de faţetare (îndeosebi la nivelul cuspizilor şi al crestelor marginale) se comportă mai bine decât nucleii de grosime uniformă.14,15 Nucleii anatomici cresc rezistenţa la fractură a restaurării cu 30%.16

Pe baza acestor informaţii, recomandările clinice pentru prevenirea fracturilor includ ajustarea ocluzală corespunzătoare şi lustruirea cu o piatră, fără căldură şi un cauciuc de lustruit, precum şi asigurarea faptului că laboratorul a conceput în mod adecvat un schelet anatomic de suport şi a selectat un porţelan de faţetare care deţine CTE similar cu cel al nucleului.

Recent, restaurările monolitice sau cu contur total au devenit populare pentru că evită ciobirea porţelanului de faţetare. Materialul de elecţie pentru o restaurare monolitică se bazează parţial pe rezistenţa ceramicii şi gradul de reducţie dentară posibilă. Lin a raportat că forţele de flexiune biaxiale ale ceramicii cresc paralel cu creşterea conţinutului de cristale: 163,95MPa pentru leucit, 365,06MPa pentru disilicatul de litiu şi 1039,71MPa în cazul zirconiei.17 Pe baza acestor diferenţe, producătorii au recomandat reducerea axială a dintelui pentru coroanele monolitice posterioare cu 1,5mm în cazul disilicatului de litiu şi de 0,6mm în cazul zirconiei.

Un test in-vitro a raportat o rezistenţă finală la fractură de 1.668Mpa în cazul zirconiei monolitice uniforme de 0,6mm, rezistenţă de 2.026MPa în cazul disilicatului de litiu monolitic uniform de 1,5mm şi de 1.465MPa în cazul disilicatului de litiu monolitic uniform de 1,2mm după ciclurile termice şi de încărcare.18 De aceea, când se prepară coroane cu contur total este importantă asigurarea reducerii dentare adecvate pentru materialul restaurator selectat.

Fracturile iniţiate în materialul de nucleu pornesc din fisuri radiale de pe suprafaţa internă a coroanei.19 Ceramicile sunt supuse forţelor de tensiune la suprafaţa internă a coroanelor, făcându-le mai susceptibile la fractură în această regiune (fig. 3). Şlefuirea nucleului ceramic cu o freză diamantată dură s-a dovedit că reduce rezistenţa la flexiune a materialului,20 deci clinicienii trebuie să ajusteze preparaţia dintelui în loc de întreaga suprafaţă a coroanei ceramice atunci când adaptează o coroană integral ceramică.

O altă sursă de fractură a nucleului se află la nivelul conectorilor FPD cu arie de conexiune inadecvată. Recomandările pentru dimensiunile conectorului sunt 16mm2 pentru disilicatul de litiu şi de 9mm2 în cazul zirconiei. Fracturile conectorului îşi au originea în porţelanul de faţetare în ambrazurile gingivale conturate unde se concentrează stresul de tensiune (fig. 4).21

Proprietăţi de lustruire şi uzură
Duritatea ceramicii variază între 481-647Hv pentru porţelanul de faţetare şi 1.354-1.378Hv în cazul zirconiei.22,23 Întrucât smalţul are o duritate de 300-500Hv,24 s-au formulat îngrijorări cu privire la faptul că restaurările ceramice pot cauza uzura distructivă a dinţilor antagonişti. Studiile cu măsurarea uzurii smalţului situat opus zirconiei şi disilicatului de litiu au dovedit însă că aceste ceramici cu rezistenţă crescută produc o mai mică uzură a smalţului antagonist decât ceramicile de faţetare sau smalţul în sine.25-28

De exemplu, uzura volumetrică a smalţului in-vitro după 400.000 cicluri masticatorii a indicat 0,33 mm3 faţă de zirconia, 0,36 mm3 faţă de disilicatul de litiu, 2,15 mm3 opus porţelanului de faţetare şi 0,45 mm3 opus smalţului.26 Când porţelanul de faţetare este antagonist smalţului, suprafeţele de porţelan devin aspre datorită microfracturilor materialului. Suprafaţa aspră a porţelanului este abrazivă pentru smalţ şi duce la uzura smalţului antagonist (fig. 5, 6).29

Ceramicile cu rezistenţă crescută nu se fracturează când se uzează opus smalţului; de aceea, suprafaţa lor rămâne netedă şi prietenoasă din punct de vedere al uzurii pentru smalţul opus. În plus, ceramicile cu rezistenţă crescută manifestă o uzură foarte redusă pe propria lor suprafaţă. Tendinţa recentă a coroanelor monolitice din disilicat de litiu monolitice cu contur total sau a celor din zirconia este parţial justificată de compatibilitatea uzurii între aceste ceramici şi smalţul antagonist.

Pentru a menţine suprafaţa netedă a ceramicilor după ajustările ocluzale, este importantă lustruirea suprafeţei de zirconia sau disilicat de litiu. Se înregistrează o uzură semnificativ redusă a smalţului opus când ceramicile se lustruiesc după şlefuire, decât fără lustruire.26 Studiile au comparat, de asemenea, uzura malţului antagonist după lustruirea şi glazurarea zirconiei. Glazurarea zirconiei produce un strat de glazură sticloasă relativ moale, cu grosimea de 30-50µm.30 În cursul funcţiei, acest strat de glazură se uzează rapid, iar suprafaţa înăsprită a glazurii cauzează uzura smalţului opus.27

Clinic se recomandă lustruirea restaurărilor ceramice cu piatră de alumină, fără încălzire, urmată de instrumente de lustruire din silica, carbură de silicon sau cauciucuri impregnate cu diamante.31

Metode de cimentare

Protezele ceramice se pot cimenta pe o preparaţie dentară fie prin cimentare tradiţională, fie prin metode adezive.
Cimentarea tradiţională se bazează pe retenţie biomecanică, în timp ce agenţii adezivi utilizează retenţia chimică şi micromecanică (fig. 7).
Cimentarea tradiţională se poate realiza cu cimenturi ionomer de sticlă (GIC), cimenturi ionomer de sticlă modificate cu răşini (RMGIC) sau ciment fosfat de zinc. Lipirea adezivă implică aplicarea pe suprafaţa dentară a unor agenţi adezivi, un agent de cuplare (ex. silan) pe ceramică, iar proteza este lipită apoi cu un ciment răşinic.
Decizia de a cimenta sau a ataşa adeziv o restaurare se bazează pe mai mulţi factori clinici, precum: tipul ceramicii restauratoare, substratul (smalţul sau dentina), retentivitatea preparaţiei şi abilitatea de a izola dintele.

Când se selectează fixarea unei restaurări integral ceramice, protocolul diferă în funcţie de tipul materialului ceramic.
La adeziunea chimică a porţelanului feldspatic şi al ceramicilor sticloase ranforsate, se folosesc acidul fluorhidric (fig. 8) şi un agent de cuplare pe bază de silan (fig. 9). Concentraţia agentului de gravare şi durata gravării depinde de substratul ceramic.32

Silanul este o moleculă de cuplare ce aderă la unul dintre capetele componentei silica din sticlă şi se cuplează la matricea organică a cimentului răşinic cu celălalt capăt (fig. 10, elementul B). Silanul se aplică pe întreaga suprafaţă gravată a coroanei ceramice şi la cimentul răşinic se cuplează porţelanul sau ceramica sticloasă.

Porţelanul şi ceramicile de sticlă nu sunt abrazate cu alumină, pentru că aceasta reduce rezistenţa ceramicii.33 (Rezumatul citat este un proiect finalizat în laboratorul autorilor, care a demonstrat o diminuare a rezistenţei la flexiune a disilicatului de litiu după abraziunea cu aer).

Adeziunea la zirconia sau alumină nu se poate realiza doar cu silanul pentru că în aceste materiale nu există destulă silica. Strategiile eficiente pentru adeziunea chimică la ceramicile policristaline includ învelirea cu silica tribochimică şi cu monomer de 10-metacriloiloxidecil-dihidrogen-fosfat (MDP).34

Prima strategie constă în abraziunea cu aer a suprafeţei ceramice cu particule de alumină acoperite cu silica, ce înăspreşte suprafaţa ceramicii şi depune totodată silica pe suprafaţa sa. Silica depozitată se poate cupla la silan sau la agenţii decuplare MDP.35 Cea de-a doua strategie este utilizarea MDP, o moleculă bifuncţională ce se ataşează la oxizii metalici (inclusiv la zirconia) cu un capăt şi la matricea organică a răşinii cu celălalt capăt (fig. 10, elementul A).36,37

Un factor de considerat la cimentarea coroanelor ceramice este reprezentat de forţa adezivă a cimentului. Un studiu realizat de Peutzfeldt a comparat rezistenţa adezivă la rupere a dentinei la porţelan (gravat şi silanizat), ceramica de sticlă pe bază de leucit (gravat şi silanizat) şi zirconia (netratată).
Cimentarea porţelanului şi a ceramicii de leucit cu fosfat de zinc, ionomer de sticlă şi ionomeri de sticlă modificaţi cu răşină au produs forţe adezive mai reduse decât ataşarea lor adezivă cu majoritatea cimenturilor răşinice. În schimb, zirconia a prezentat forţe adezive similare când s-a cimentat cu RMGIC ca şi în cazul numeroaselor cimenturi răşinice.38

Aşa cum se menţiona mai devreme, ataşarea adezivă a zirconiei cu un primer MDP sau un înveliş tribochimic va creşte forţa adezivă.36,37 Tipul cimentului răşinic, precum cel cu gravare totală (etape separate de gravare şi primer), autogravante (etapă separată cu primer) sau autoadezive (fără gravare sau primer) pot influenţa forţa adeziunii.

Cimenturile cu gravare totală prezintă o mai mare rezistenţă de adeziune decât cimenturile răşinice autogravante sau autoadezive.39 În cazul preparaţiilor dentare cu înălţime ocluzală sub 3mm sau cu conicitate de 5 grade sau mai mare, se recomandă ataşarea adezivă a coroanelor de zirconia şi din disilicat de litiu pentru a obţine suficientă retenţie.40

Un alt aspect de luat în considerare la selectarea cimentului constă în abilitatea sa de a întări materialul ceramic. Ataşarea adezivă a porţelanului feldspatic la structura dentară creşte rezistenţa la fracturare a porţelanului.41 Heintze a demonstrat că acele coroane de leucit şi disilicat de litiu ataşate adeziv cu ciment răşinic prezentau o rezistenţă mai mare la fracturare decât cele cimentate cu GIC.42

Un alt studiu întreprins de Al-Wahadni a arătat că nu există nicio diferenţă în privinţa rezistenţei la fracturare a coroanelor de disilicat de litiu şi alumină cimentate cu GIC sau ataşate cu ciment răşinic.43 Studiile clinice nu au demonstrat nicio diferenţă în rata de succes pe o perioadă de 8 ani a coroanelor de disilicat de litiu cimentate cu RMGIC sau lipite cu ciment răşinic.44,45

Concluzii

Opţiunea ceramicii selectate pentru o aplicaţie clinică depinde de rezistenţa dorită şi estetica restaurării. În linii mari, ceramicile policristaline sunt mai puternice şi mai opace decât ceramicile sticloase şi porţelanul. Tipul ceramicii selectate va dicta forma restaurării şi opţiunile pentru cimentarea restaurării. Materialele integral ceramice ar trebui lustruite după aplicarea în cavitatea orală.

 

Despre autori:

Nathaniel C. Lawson, DMD, PhD
Assistant Professor

John O. Burgess, DDS, MS
Professor and Assistant Dean for Clinical Research
——————————–
University of Alabama at Birmingham School of Dentistry,
Birmingham, Alabama

Referinţe bibliografice:

  1. Apel E, Deubener J, Bernard A, et al. Phenomena and mechanisms of crack propagation in glass-ceramics. J Mech Behav Biomed Mater. 2008;1(4):313-325.
  2. Garvie RC, Hannink RH, Pascoe RT. Ceramic steel? Nature. 1975;258:703-704. doi:10.1038/258703a0
  3. Kim MJ, Ahn JS, Kim JH, et al. Effects of the sintering conditions of dental zirconia ceramics on the grain size and translucency. J Adv Prosthodont. 2013;5(2):161-166.
  4. Heintze SD, Rousson V. Survival of zirconia- and metal-supported fixed dental prostheses: a systematic review. Int J Prosthodont. 2010;23(6):493-502.
  5. Anusavice KJ. Standardizing failure, success, and survival decisions in clinical studies of ceramic and metal–ceramic fixed dental prostheses. Dent Mater. 2012;28(1):102-111.
  6. Zhao K, Pan Y, Guess PC, et al. Influence of veneer application on fracture behavior of lithium-disilicate–based ceramic crowns. Dent Mater. 2012;28(6):653-660.
  7. Aboushelib MN, Feilzer AJ, Kleverlaan CJ. Bridging the gap between clinical failure and laboratory fracture strength tests using a fractographic approach. Dent Mater. 2009;25(3):383-391.
  8. Fischer J, Stawarzcyk B, Trottmann A, Hämmerle CH. Impact of thermal misfit on shear strength of veneering ceramic/zirconia composites. Dent Mater. 2009;25(4):419-423.
  9. Blatz MB, Bergler M, Ozer F, et al. Bond strength of different veneering ceramics to zirconia and their susceptibility to thermocycling. Am J Dent. 2010;23(4):213-216.
  10. Choi EC, Waddell JN, Torr B, Swain MV. Pressed ceramics onto zirconia. Part 1: Comparison of crystalline phases present, adhesion to a zirconia system and flexural strength. Dent Mater. 2011;27(12):1204-1212.
  11. Kim HJ, Lim HP, Park YJ, Vang MS. Effect of zirconia surface treatments on the shear bond strength of veneering ceramic. J Prosthet Dent. 2011;105(5):315-322.
  12. Kirmali O, Akin H, Ozdemir AK. Shear bond strength of veneering ceramic to zirconia core after different surface treatments. Photomed Laser Surg. 2013;31(6):261-268.
  13. Mosharraf R, Rismanchian M, Savabi O, Ashtiani AH. Influence of surface modification techniques on shear bond strength between different zirconia cores and veneering ceramics. J Adv Prosthodont. 2011;3(4):221-228.
  14. Guess PC, Bonfante EA, Silva NR, et al. Effect of core design and veneering technique on damage and reliability of Y-TZP-supported crowns. Dent Mater. 2013;29(3):307-316.
  15. Rosentritt M, Steiger D, Behr M, et al. Influence of substructure design and spacer settings on the in vitro performance of molar zirconia crowns. J Dent. 2009;37(12):978-983.
  16. Fischer J. Strength of zirconia single crowns related to coping design [abstract]. J Dent Res. 2005;84(spec iss A). Abstract 0546.
  17. Lin W, Ercoli C, Feng C, Morton D. The effect of core material, veneering porcelain, and fabrication technique on the biaxial flexural strength and weibull analysis of selected dental ceramics. J Prosthodont. 2012;21(5):353-362.
  18. Baladhandayutham B, Beck P, Litaker MS, et al. Fracture strength of all-ceramic restorations after fatigue loading [abstract]. J Dent Res. 2012;91(spec iss A):24.
  19. Rekow ED, Silva NR, Coelho PG, et al. Performance of dental ceramics: challenges for improvements. J Dent Res. 2011;90(8):937-952.
  20. Curtis AR, Wright AJ, Fleming GJ. The influence of surface modification techniques on the performance of a Y-TZP dental ceramic. J Dent. 2006;34(3):195-206.
  21. Taskonak B, Yan J, Mecholsky JJ Jr, et al. Fractographic analyses of zirconia-based fixed partial dentures. Dent Mater. 2008;24(8):1077-1082.
  22. Pittayachawan P, McDonald A, Young A, Knowles JC. Flexural strength, fatigue life, and stress-induced phase transformation study of Y-TZP dental ceramic. J Biomed Mater Res B Appl Biomater. 2009;88(2):366-377.
  23. Shijo Y, Shinya A, Gomi H, et al. Studies on mechanical strength, thermal expansion of layering porcelains to alumina and zirconia ceramic core materials. Dent Mater J. 2009;28(3):352-361.
  24. Park S, Quinn JB, Romberg E, Arola D. On the brittleness of enamel and selected dental materials. Dent Mater. 2008;24(11):1477-1485.
  25. Rosentritt M, Preis V, Behr M, et al. Two-body wear of dental porcelain and substructure oxide ceramics. Clin Oral Investig. 2012;16(3):935-943.
  26. Syklawer SB, Janyavula S, Beck P, et al. Wear of ceramics and enamel in artificial chewing simulator [abstract]. J Dent Res. 2013;92(spec iss A):1902.
  27. Janyavula S, Lawson N, Cakir D, et al. The wear of polished and glazed zirconia against enamel. J Prosthet Dent. 2013;109(1):22-29.
  28. Kim MJ, Oh SH, Kim JH, et al. Wear evaluation of the human enamel opposing different Y-TZP dental ceramics and other porcelains. J Dent. 2012;40(11):979-988.
  29. Oh WS, Delong R, Anusavice KJ. Factors affecting enamel and ceramic wear: a literature review. J Prosthet Dent. 2002:87(4):451-459.
  30. Heintze SD, Cavalleri A, Forjanic M, et al. Wear of ceramic and antagonist—a systematic evaluation of influencing factors in vitro. Dent Mater. 2008;24(4):433-449.
  31. al-Wahadni A, Martin DM. Glazing and finishing dental porcelain: a literature review. J Can Dent Assoc. 1998;64(8):580-583.
  32. Soares CJ, Soares PV, Pereira JC, Fonseca RB. Surface treatment protocols in the cementation process of ceramic and laboratory-processed composite restorations: a literature review. J Esthet Restor Dent. 2005;17(4):224-235.
  33. Meenes T, Burgess JO, Cakir D, et al. Abrasion and etching effects on lithium disilicate flexural strength [abstract]. J Dent Res. 2014;93(spec iss A):184572.
  34. Mair L, Padipatvuthikul P. Variables related to materials and preparing for bond strength testing irrespective of the test protocol. Dent Mater. 2010;26(2):e17-e23.
  35. Atsu SS, Kilicarslan MA, Kucukesmen HC, Aka PS. Effect of zirconium-oxide ceramic surface treatments on the bond strength to adhesive resin. J Prosthet Dent. 2006;95(6):430-436.
  36. Attia A, Kern M. Long-term resin bonding to zirconia ceramic with a new universal primer. J Prosthet Dent. 2011;106(5):319-327.
  37. Blatz MB, Sadan A, Martin J, Lang B. In vitro evaluation of shear bond strengths of resin to densely-sintered high-purity zirconium-oxide ceramic after long-term storage and thermal cycling. J Prosthet Dent. 2004;91(4):356-362.
  38. Peutzfeldt A, Sahafi A, Flury S. Bonding of restorative materials to dentin with various luting agents. Oper Dent. 2011;36(3):266-273.
  39. Viotti RG, Kasaz A, Pena CE, et al. Microtensile bond strength of new self-adhesive luting agents and conventional multistep systems. J Prosthet Dent. 2009;102(5):306-312.
  40. Powers JM, Farah JW, O’Keefe KL, et al. Guide to all-ceramic bonding. The Dental Advisor. 2009;2:1-12.
  41. Jensen ME, Sheth JJ, Tolliver D. Etched-porcelain resin-bonded full-veneer crowns: in vitro fracture resistance. Compendium. 1989;10(6):336-347.
  42. Heintze SD, Cavalleri A, Zellweger G, et al. Fracture frequency of all-ceramic crowns during dynamic loading in a chewing simulator using different loading and luting protocols. Dent Mater. 2008;24(10):1352-1361.
  43. Al-Wahadni AM, Hussey DL, Grey N, Hatamleh MM. Fracture resistance of aluminium oxide and lithium disilicate-based crowns using different luting cements: an in vitro study. J Contemp Dent Pract. 2009;10(2):51-58.
  44. Gehrt M, Wolfart S, Rafai N, et al. Clinical results of lithium-disilicate crowns after up to 9 years of service. Clin Oral Investig. 2013;17(1):275-284.
  45. Wolfart S, Eschbach S, Scherrer S, Kern M. Clinical outcome of three-unit lithium-disilicate glass-ceramic fixed dental prostheses: up to 8 years results. Dent Mater. 2009;25(9):e63-e71.

written by

The author didn‘t add any Information to his profile yet.

Comments are closed.

Leave a Reply

Want to join the discussion?
Feel free to contribute!