CLINICAL MATERIALS REVIEW: răşini compozite

Originally published in Compendium, an AEGIS publication.

Răşinile compozite versatile simplifică stomatologia restauratoare

Versatile Composite Resins Simplifying the Practice of Restorative Dentistry by Robert Margeas, DDS. Originally published in Compendium of Continuing Education in Dentistry 35(1) Jan 2014. Copyright © 2014 to AEGIS Communications. All rights reserved. Traducere, redactare şi adaptare: Asist. Univ. Dr. Blanka Petcu

Rezumat

După decenii de dezvoltare şi perfecţionare tehnică, răşinile compozite continuă că simplifice practica stomatologiei restauratoare, oferind clinicienilor versatilitate, predictibilitate şi proprietăţi fizice îmbunătăţite precum: rezistenţa la compresie, rezistenţa la flexiune, modulul de elasticitate, coeficientul de expansiune termică, absorbţia apei şi rezistenţa la apă.

Astăzi, după 50 ani de dezvoltare a ştiinţei materialelor şi a laboratorului, precum şi de studii clinice, răşinile compozite sunt utilizate ca materiale restauratorii universale1,2. Întrucât există o multitudine de sisteme diferite, infrastructura răşinilor compozite trebuie înţeleasă cu scopul de a determina efectiv care material va funcţiona cel mai bine într-o anumită situaţie clinică. Această infrastructură cuprinde trei faze:

  • faza organică (matricea);
  • faza dispersată (umplutura);
  • faza interfacială (agentul de cuplare)3.

În esenţă, răşinile compozite constau dintr-o matrice continuă polimerică sau răşinică în care este dispersată o umplutură anorganică4. Proprietăţile fizice ale răşinilor compozite sunt mult îmbunătăţite prin adăugarea umpluturii care creşte rezistenţa şi ranforsarea matricei5 cu reducerea concomitentă a coeficientului linear de expansiune termică. Materialele de umplutură pentru răşinile compozite includ cuarţul rotund, alumina, zincul şi zirconiul, pentru a exemplifica doar câteva. Umpluturile pot varia în dimensiune, în funcţie de procesul de fabricaţie. Pentru a crea o legătură strânsă între matrice şi umplutură, se foloseşte un agent de cuplare silanic6. Modificarea componentei de umplere rămâne cea mai semnificativă dezvoltare în evoluţia răşinilor compozite7.

Clasificarea răşinilor compozite

Pe măsură ce producătorii depun eforturi pentru creşterea cantităţii de umplutură cu scopul de a îmbunătăţi proprietăţile mecanice şi fizice, precum rezistenţa la compresie, rezistenţa la flexiune, modulul elastic, coeficientul de expansiune termică, absorbţia de apă şi rezistenţa la uzură, s-au dezvoltat mai multe sisteme de clasificare. Aceste sisteme se bazează pe dimensiunea, distribuţia particulelor şi cantitatea încorporată8. Clasificările mai frecvent menţionate includ hibride, microhibride, cu microumplutură şi mai nou, cu nanoumplutură şi de tip monobloc. Descrierea acestor clasificări poate varia de la un sistem la altul.

Hibrid şi microhibrid

Materialele hibride şi microhibride au un conţinut de umplutură de 75% din greutate. Particulele de umplutură pot varia în dimensiune între 1-3µm şi includ particule de silica, fiind în general de 0,04µm. Materialele hibride manifestă rezistenţă superioară la tracţiune, contracţie redusă la polimerizare, coeficient redus de expansiune termică, rezistenţă redusă la abraziune şi o rezistenţă mai bună la fractură9. Dezavantajele includ polişabilitatea slabă şi necesitatea de întreţinere a lustrului în timp.

Microumpluturi

Microumpluturile constau din particule de silica de cca 0,04µm. Din cauza dificultăţii în umectarea acestor mici particule, concentraţia umpluturii este de obicei de 35% din greutate. Dimensiunea mai mică a particulelor permite polişabilitatea excelentă şi abilitatea de a menţine lustrul în timp. Aceste tipuri de materiale sunt semnificativ mai slabe decât cele hibride şi au o absorbţie mai mare de apă, radioopacitate absentă şi rezistenţă redusă la fracturare. Aceste materiale se folosesc cel mai bine pe suprafaţa orală în combinaţie cu un material hibrid pentru rezistenţă, şi în regiunile cu nivel redus de stres. Ele se potrivesc în cazul restaurărilor de cls. a III-a şi a V-a, precum şi pentru faţete directe.
Pentru a obţine rezistenţă şi polişabilitate concomitentă la un tip de compozit, producătorii au introdus răşini compozite hibride cu particule mai mici, cu dimensiunea medie a particulelor de 0,02-1µm5. Aceasta permite clinicianului să implementeze un singur material restaurator cu toate proprietăţile mecanice şi fizice îmbunătăţite ale răşinilor anterioare. Dezavantajul major este menţinerea lustrului ce este satisfăcător iniţial, dar în timp tinde să îşi piardă strălucirea.

Nanocompozite

Nanotehnologia se referă la cercetarea şi dezvoltarea unei ştiinţe aplicate la niveluri atomice, moleculare sau macromoleculare, cunoscută şi sub numele de inginerie moleculară10. Prefixul „nano” este definit ca o unitate de măsură în care dimensiunea caracteristică este o miliardime dintr-o unitate11.

Deşi mulţi producători utilizează acest termen pentru a descrie sistemele lor, puţine sunt de fapt adevărate nanocompozite12. Nanocompozitul este compus din două tipuri de componente de nanoumplutură: particule nanomerice şi nanomănunchiuri. Particulele nanomerice sunt particule de silica de nanodimensiuni, monodispersate discret neagregate şi neaglomerate, cu diametrul de 20-75nm. Există două tipuri de nanomănunchiuri. Primul constă din aglomerări sferice, formate din particule discrete de zirconia şi silica uşor sinterizatoare, cu dimensiuni primare între 2-20nm. Cel de-al doilea tip este sintetizat din particule de silica primare discrete de 75nm şi prezintă o largă distribuţie secundară de particule, cu dimensiunea medie a particulelor de 0,6µm13. Acest tip de compozit a fost conceput pentru utilizarea anterioară, dar şi posterioară.

Compozite monobloc

Compozitele fluide cu un conţinut mai mare de umplutură au fost dezvoltate pentru a permite utilizarea materialului ca substituent al dentinei. Aceste materiale se pot folosi sub forma unui singur strat cu grosimea de până la 4mm. Materialul se acoperă apoi la suprafaţă cu un compozit convenţional. Nu există deocamdată numeroase studii clinice care să justifice beneficiile pretinse ale acestor materiale.

Protocol conservator în cabinet

Răşinile compozite permit clinicienilor să urmeze un protocol predictibil, conservator, de încredere şi aplicabil în cabinet, iar combinat cu cele mai bune tehnici adezive generează rezultate foarte estetice. Răşina compozită este una dintre cele mai versatile materiale în stomatologie şi când se foloseşte adecvat cu meticulozitate, se poate compara în mod similar cu restaurările din porţelan. Utilizarea adecvată necesită adesea pregătire adiţională pentru a dobândi nivelul superior de competenţă. Când se folosesc în situaţii adecvate şi prin menţinerea corespunzătoare a lustrului, aceste materiale ar trebui să ofere rezultate puternice şi durabile.
Abilitatea de a fi minim invaziv şi de a conserva structura dentară este un alt beneficiu semnificativ. Compozitele se folosesc obişnuit pentru a restaura carii, spaţii strânse, dinţi fracturaţi, pentru alungirea dinţilor, acoperirea dinţilor întunecaţi sau coloraţi. Alegerea tipului de material specific unei situaţii clinice date este un subiect încă deschis pentru dezbatere.

Adesea hibrizii şi microumpluturile se folosesc în combinaţie pentru a atinge proprietăţi fizice şi mecanice optime. Materialul hibrid asigură rezistenţă şi opacitate, iar microumplutura oferă luciul definitiv şi durabilitatea lustrului. Această tehnică de stratificare treptată cu răşină compozită duce la o profunzime de polimerizare optimă, cu reducerea efectelor de contracţie şi a forţelor de stres în cursul polimerizării14. În plus, efectul policromatic poate fi observat când se stratifică diferite componente restauratoare cu indice de refracţie, nuanţe şi opacităţi variate15. Prin utilizarea unei stratificări anatomice cu straturi succesive de dentină, smalţ şi compozit incizal, se poate dobândi o culoare mai realistă, în măsura în care caracteristicile de suprafaţă şi cele optice pot imita natura16.

Situaţia clinică a unui dinte fracturat ce necesită o restaurare imediată poate fi rezolvată prin tehnica de stratificare multiplă cu răşini compozite. Se foloseşte un compozit pentru dentină pentru a obţine opacitatea care să blocheze orice strălucire, alături de compozit pentru smalţ pentru a asigura translucenţa (fig. 1, 2).

Utilizarea răşinilor compozite pentru închiderea diastemei este minim invazivă şi, de obicei, reversibilă. În general, nu trebuie îndepărtată nicio structură dentară, iar procedura se realizează într-o singură şedinţă. Dacă spaţiul este redus, materialul adecvat poate fi fie unul cu microumplutură, fie cu nanoparticule, ambele fiind uşor de manevrat şi oferind un rezultat final excelent (fig. 3, 4).

Răşina compozită se poate utiliza totodată pentru repararea unei faţete din ceramică fracturată în cadrul unei punţi extinse. Deşi acest tip de procedură nu este întotdeauna predictibil, totuşi, când se efectuează corect şi cu controlul adecvat al ocluziei, poate atinge un rezultat reuşit. Utilizarea materialelor de opacifiere, a pigmenţilor, a hibrizilor şi a nanoumpluturilor alături de un material cu microumplutură pentru stratul final poate oferi un rezultat frumos prin izolarea substructurii metalice subiacente. Aceasta poate reprezenta, de asemenea, o soluţie economică în comparaţie cu costurile unei punţi noi.

Concluzii

Răşinile compozite oferă o soluţie conservatoare şi rentabilă pentru diverse situaţii clinice. Producătorii continuă să îmbunătăţească proprietăţile fizice şi să le uşureze utilizarea. Este însă responsabilitatea clinicianului să determine materialul adecvat fiecărei situaţii clinice.

Despre autor:

Robert Margeas, DDS
Adjunct Professor, Department of Operative Dentistry,
University of Iowa College of Dentistry, Iowa City, Iowa;
Private Practice, Des Moines, Iowa

Referinţe bibliografice:

  1. Mazer RB, Leinfelder KF. Evaluating a microfill posterior composite resin: A five-year study. J Am Dent Assoc. 1992;123(4):32-38.
  2. Mazer RB, Leinfelder KF. Clinical evaluation of a posterior composite resin containing a new type of filler particle. J Esthet Restor Dent. 1988;1 (1):66-70.
  3. Talib R. Dental composites: a review. J Nihon Univ Sch Dent. 1993;35(3):161-170.
  4. Roberson TM, Heymann HO, Swift EJ Jr. Sturdevant’s Art and Science of Operative Dentistry. 4th ed. St Louis, MO: Mosby; 2002.
  5. Ferracane JL. Current trends in dental composites. Crit Rev Oral Biol Med. 1995;6(4):302-318.
  6. Craig RG. Chemistry, composition, and properties of composite resins. Dent Clin North Am. 1981;25(2):219-239.
  7. Roulet JF. Degradation of Dental Polymers. 1st ed. Basel, Switzerland: S Karger Pub; 1987.
  8. Leinfelder KF. Composite resins. Dent Clin North Am. 1985;29(2):359-371.
  9. Jordan RE. Esthetic Composite Bonding. 2nd ed. St Louis, MO: Mosby; 1992.
  10. Kirk RE, Othmer DF. Encyclopedia of Chemical Technology. 4th ed. New York, NY: John Wiley and Sons; 1990.
  11. Myshko D. Nanotechnology: It’s a small world. PharmaVOICE. February 2004;34-39.
  12. Davis N. A nanotechnology composite. Compend Contin Educ Dent. 2003;24(9):662-670.
  13. Terry DA, Leinfelder KF, Geller W, et al. Aesthetic & Restorative Dentistry. Everest Publishing Media; 2009.
  14. Kovarik RE, Ergle JW. Fracture toughness of posterior composite resins fabricated by incremental layering. J Prosthet Dent. 1993;69(6):557-560.
  15. Dietschi D. Free-hand composite resin restorations: a key to anterior aesthetics. Pract Periodontics Aesthet Dent. 1995;7(7):15-25.
  16. Jefferies SR. The art and science of abrasive finishing and polishing in restorative dentistry. Dent Clin North Am. 1998;42(4):613-627.

written by

The author didn‘t add any Information to his profile yet.

Comments are closed.

Leave a Reply

Want to join the discussion?
Feel free to contribute!