Folosiţi un adeziv dentar tolerant?

Originally published in Compendium, an AEGIS publication

Folosiţi un adeziv dentar tolerant?
abordarea dificultăţilor

 

Is Your Dental Adhesive Forgiving? How to Address Challenges by James A. Lane, DDS; Samantha J. Hughey, DDS; Paul N. Gregory, DDS, MHA; Daranee Versluis-Tantbirojn, DDS, MS, PhD; James F. Simon, DDS, MSEd; Janet Harrison, DDS; and Antheunis Versluis, PhD. Originally published in Compendium of Continuing Education in Dentistry 37(9) October 2016 . ©2016 AEGIS Publications, LLC. All rights reserved. Reprinted with permission of the publishers.

Traducere & redactare: Lector Univ. Dr. Blanka Petcu

 

Calitatea adeziunii la interfaţa dinte-restaurare este crucială din prisma succesului clinic al restaurărilor compozite. Nu doar adezivul este crucial, ci la fel sau poate chiar mai importantă este aplicarea. Acest articol abordează capcanele tehnicii adezive, cum ar fi umezeala/uscarea excesivă, gravarea exagerată, subţierea cu aer şi evaporarea. Adezivii dentari consideraţi permisivi sunt mai puţin sensibili la tehnică, în acest fel generând probabil o adeziune mai sigură în diverse condiţii clinice.

 

Un factor cheie ce determină succesul clinic al restaurării compozite este calitatea adeziunii la interfaţa dintre dinte şi restaurare. Aplicarea compozitului necesită utilizarea unei tehnici meticuloase, nu doar pentru forma estetică şi funcţie, ci şi pentru a obţine adeziune eficientă prin intermediul adezivilor dentari. De la rapoartele lui Buonocore cu privire la adeziunea la smalţ din anul 19551 şi dentină din 1956,2 adezivii dentari s-au îmbunătăţit în multe privinţe. Adeziunea la smalţ este predictibilă, dar adeziunea la dentină rămâne o provocare din cauza compoziţiei dentinei în sine şi a tubulilor dentinari plini cu lichid.

Începând din anii 1960 şi până la începutul 1990 cercetătorii şi producătorii au încercat să creeze sisteme adezive sigure la ambele substraturi. Rezultatul a generat apariţia adezivilor de generaţia a patra, cunoscuţi ca adezivi cu etape multiple, gravare totală şi gravare-şi-clătire, ce pot adera la fel de bine la dentină şi smalţ.3 Rezultatele cercetărilor au indicat că gravarea smalţului cu acid fosforic 30-40%, urmată de clătire suficientă (gravare-şi-clătire) a dus la microporozităţi de suprafaţă pentru o retenţie mecanică sigură.4 Mai multe studii ştiinţifice au demonstrat că aplicarea simultană a acidului pe smalţ şi dentină (gravare totală), combinată cu adezivi hidrofili a dus la formarea unui strat hibrid ca şi mecanism de adeziune.5

Simplificarea a reprezentat cuvântul cheie al mileniului. Minimizarea paşilor pentru a simplifica procedura de adeziune salvează timp clinic, reduce discrepanţele, îmbunătăţind astfel eficacitatea. Producătorii au oferit adezivi simplificaţi ce corespund precursorilor cu etape multiple, prin combinarea într-un singur flacon a primerului hidrofil cu răşina hidrofobă.7 La această grupă de produse sunt necesare etape separate de gravare şi clătire. De aceea, durata de aplicare nu este substanţial redusă.

O altă grupă de adezivi simplificaţi introdusă la finele anilor 1990 include sistemele autogravante, fără etape separate de gravare şi clătire. Diferenţa este reprezentată de faptul că primerii autogravanţi originali se utilizau doar pentru dentină, fiind necesare etape separate de gravare selectivă a smalţului şi de clătire.

Adezivii autogravanţi actuali condiţionează (gravează) şi livrează simultan primerul atât pe smalţ cât şi dentină. În funcţie de procedurile de adeziune, se subdivizează în sisteme în doi paşi care încă necesită aplicarea unei răşini adezive separate după primerul autogravant, respectiv sisteme într-un singur pas; sau all-in-one, ce combină laolaltă gravarea cu aplicarea primerului şi a adezivului.8 Monomerii acizi din adezivii cu autogravare uşoară, cum ar fi metacriloiloxi-decil-dihidrogen-fosfatul (10-MDP), 4-metacriloiloxietitrimelitate anhidric (4-META) şi 2-(metacriloiloxietil)fenil-hidrogenfosfatul (fenil-P), promovează legături chimice la hidroxiapatită suplimentar retenţiei micromecanice a stratului hibrid.9

Cea mai recentă tendinţă din sfera adezivilor dentari este reprezentată de adezivii universali. Universal înseamnă că aceşti adezivi se comportă bine în modul autogravant, modul cu gravarea selectivă a smalţului şi modul cu gravare-şi-clătire.10 Universal indică, de asemenea, faptul că monomerii funcţionali furnizează adeziune chimică la alte substraturi cum ar fi ceramicile sticloase pe bază de silica sau cele pe bază de zirconia.11 Adezivii universali sunt dependenţi de monomerii acizi similari cu cei ai adezivilor cu autogravare uşoară. Monomerul 10-MDP asigură cea mai stabilă adeziune într-un mediu apos.9,12

Clinicienii vor să selecteze produsele ideale. Totuşi, cu multitudinea de adezivi disponibili, alegerea nu este deloc uşoară. Pentru evaluarea performanţelor s-au întreprins numeroase studii de laborator şi clinice. Datele ştiinţifice, informaţiile furnizate de producător şi publicaţiile ajută practicienii în selectarea adezivilor potriviţi pentru anumite condiţii clinice. Cu toate acestea, la fel sau poate chiar mai importantă decât adezivii în sine este aplicarea lor.

În esenţă, un clinician poate avea cel mai bun adeziv de pe piaţă dar nu va obţine în mod obligatoriu un rezultat bun dacă procedura nu se efectuează corect. De aceea, un adeziv ideal oferă o adeziune sigură în pofida utilizării greşite. Cu alte cuvinte, adezivii dentari care sunt mai puţini sensibili la tehnică, sau care sunt mai permisivi, se comportă mai bine în mod obişnuit.

Acest articol dezbate adezivii dentari actuali, din prisma sensibilităţii tehnice, a capcanelor obişnuite din cadrul procedurilor adezive şi a modului de a evita aceste probleme.

CAPCANELE PROCEDURILOR ADEZIVE

Dentină cariată sau sclerotică

Indiferent de adezivul utilizat, ataşarea la dentina afectată de carie sau la dentina sclerotică reprezintă o provocare. Dentina afectată de carie prezintă regiuni cu pierdere minerală accentuată, o matrice de colagen dezorganizată şi tubuli dentinari obturaţi cu minerale. Dentina sclerotică are la rândul ei depozite cristaline ce obliterează tubulii cu straturi hipermineralizate la suprafaţă care nu sunt uşor de gravat. În general, studiile au arătat că adezivii cu gravare-şi-clătire au fost mai eficienţi decât produsele autogravante, atât în cazul dentinei afectate de carie, cât şi al celei sclerotice.14-16

Acidul fosforic în concentraţie de 30% a prezentat performanţe mai bune decât 10% în cazul gravării dentinei slerotice. Anumite componente ale adezivilor, în special acidul polialkenoic din anumite produse şi 10-MDP din adezivii universali şi cei autogravanţi sunt benefice, întrucât au capacitatea de a adera chimic la faza minerală a dentinei sclerotice.16 Extinderea duratei de gravare sau utilizarea prelungită a acidului fosforic la tehnica gravare-şi-clătire a sporit rezistenţa adeziunii în cadrul unui studiu;17 totuşi, aceasta poate duce la supragravarea dentinei sănătoase.

Contaminarea

Contaminarea cu salivă sau sânge reduce forţele adezive. Rezultatele studiilor raportate nu sunt consistente din cauza diferenţelor de design experimental, timpul contaminării şi materialele testate. Unele studii au demonstrat faptul că un adeziv universal şi un adeziv monoflacon cu gravare totală nu au fost afectate de contaminarea salivară.18-20

Când a survenit contaminarea, clătirea salivei şi uscarea înainte de repetarea procedurii adezive a recuperat forţa adezivă a adezivilor universali şi a celor autogravanţi.19,21 În cazul adezivilor cu gravare totală, un studiu a raportat că tamponarea suprafeţei şi aplicarea de primer (fără repetarea gravării) a recuperat forţa adezivă după contaminarea salivară.22

Gravarea excesivă a dentinei/ gravarea insuficientă a smalţului

Actualmente, smalţul şi dentina deopotrivă trebuie gravate sau condiţionate acid pentru o adeziune sigură. Este importantă găsirea unui echilibru între subgravarea smalţului şi supragravarea dentinei. În cazul smalţului, utilizarea acidului fosforic prin tehnica gravare-şi-clătire a dus la o integritate marginală mai bună şi mai puţine pigmentaţii decât implicarea primerilor/adezivilor autogravanţi.23 Cu toate acestea, acidul fosforic este predispus la gravarea excesivă a dentinei.

Demineralizarea parţială a dentinei pentru infiltrarea răşinii în reţeaua de colagen cu scopul de a forma stratul hibrid este de importanţă crucială. Gravarea agresivă lasă în urmă o zonă de dentină slăbită sub stratul hibrid, amplificând susceptibilitatea la degradare pe termen lung.5 Utilizarea adezivilor autogravanţi a rezolvat problema supragravării dentinei prin demineralizarea simultană cu infiltrarea scheletelor de colagen expuse.8 Pe de altă parte, adezivii autogravanţi pot demineraliza insuficient smalţul.

O serie de abordări pot depăşi dilema dintre supra- şi subgravare:

1) În cazul sistemelor cu gravare totală şi gravare-şi-clătire producătorii instruiesc clinicienii să graveze smalţul şi dentina 15sec; să aplice cu precizie demineralizantul cu acid fosforic (livrat în seringă) de-a lungul marginilor de smalţ 15sec, apoi să aplice gelul demineralizant pe dentină pentru 10sec şi să clătească minuţios alte 15sec, după care să usuce prin tamponare. Aceasta previne supragravarea dentinei, în timp ce smalţul beneficiază de un timp de demineralizare mai lung.

2) Majoritatea adezivilor all-in-one sau autogravanţi într-o singură etapă sunt prea hidrofili şi nu se comportă bine clinic, chiar dacă sunt mai acizi pentru gravarea eficientă a smalţului.24 Cu toate acestea, produsele noi ar putea modifica această evaluare când vor deveni disponibile rezultatele din cadrul studiilor clinice pe termen lung.12

3) Adezivii uşor autogravanţi în două etape sunt consideraţi standardul de aur pentru adeziunea dentinei.25 În cazul marginii smalţului însă s-au remarcat uşoare pigmentaţii şi uşoare defecte marginale în cadrul unui studiu clinic pe durata a 5 ani.26 Gravarea selectivă a smalţului cu acid fosforic îmbunătăţeşte integritatea marginală, dar anulează conceptul de adeziune simplificată prin restaurarea etapei de gravare-şi-clătire din cadrul procedurii autogravante.

Mai important, forţa adezivă de la nivelul dentinei s-a redus când dentina a fost gravată (accidental) în cursul demineralizării selective a smalţului.27 Pe scurt, adezivii autogravanţi nu sunt permisivi din prisma adeziunii la smalţ, îndeosebi în cazul smalţului nepreparat. Probabil modul prudent de a spori adeziunea la smalţ a adezivilor autogravanţi constă în prepararea marginii de smalţ.28 Finisarea pereţilor cavităţii cu o freză diamantată extrafină duce la straturi mai subţiri de smear layer, preferabile în cazul adezivilor autogravanţi.9

4) Adezivii universali au fost concepuţi pentru a funcţiona deopotrivă în modurile cu autogravare, gravare selectivă şi gravare-şi-clătire. Rezultatele din cadrul studiilor de laborator şi clinice pe durata a 18 luni au demonstrat rezultate de adeziune comparabile în cazul dentinei cu sau fără gravare prealabilă cu acid fosforic în rândul celor mai mulţi adezivi universali disponibili comercial.10,11

Totuşi, în utilizarea modului cu autogravare s-au constatat mai frecvent discrepanţe marginale la nivelul marginilor de smalţ (care se pot relustrui).10 Deşi sunt mai puţin sensibili la tehnică, adezivii universali sunt deosebit de hidrofili. Conţinutul crescut de apă al acestor adezivi poate amplifica permeabilitatea interfeţelor răşină-dentină şi poate afecta stabilitatea pe termen lung a adeziunii.

În plus, când se utilizează tehnica gravare-şi-clătire, suprafaţa dentinei gravate poate fi sărăcită de cristalele de apatită cu scopul de a oferi legături stabile la monomerii acizi aşa cum se anticipează în cazul utilizării modului autogravant. De aceea, clinicienii pot opta să aştepte până ce devin disponibile rezultatele studiilor clinice pe termen lung înainte de a trece la materialele noi.

Umezirea / uscarea excesivă

Scheletul de colagen demineralizat colabează cu uşurinţă când dentina gravată este uscată după procedura de gravare-şi-clătire.29 Acest fenomen sugerează că adezivii dentinari cu gravare-şi-clătire sunt sensibili la suprauscare. Este binecunoscut faptul că dentina demineralizată ar trebui să fie umedă înainte de aplicarea adezivului. Totuşi, definiţia umezelii este de obicei interpretabilă.

Condiţiile de hidratare se pot descrie astfel: supraumezirea înseamnă că apa este în exces uşor pe suprafaţă; umed presupune un aspect lucios pe suprafaţa dentinei după îndepărtarea prin tamponare a excesului de apă, iar suprauscarea este reprezentată de situaţia când suprafaţa dentinei este uscată cu aer delicat timp de 15sec cu o sursă de aer de la o distanţă de 2cm faţă de dinte.13 O descriere alternativă a stării hidratate este: “…suprafaţa trebuie uscată delicat până ce smalţul gravat prezintă aspectul alb mat şi dentina îşi pierde din luciu şi devine mată.”9

Adezivii cu primer hidrofil pot rehidrata o reţea de colagen colabată în urma uscării delicate cu aer, devenind astfel mai puţin sensibili la suprauscare.30 Clinicienii ar trebui să conştientizeze faptul că supraumezirea suprafeţei dentinare ar putea interfera cu etanşarea din cauza formării golurilor asemănătoare unor vezicule. Adezivii pe bază de acetonă cu gravare-şi-clătire sunt mai sensibili la starea de supraumezire, cum ar fi la prezenţa excesului în proximitatea unghiurilor liniilor de preparaţie.31 Adezivii autogravanţi nu sunt sensibili la suprauscare/supraumezire pentru că nu mai necesită etapele de gravare, clătire şi uscare.

Stratul adeziv prea subţire

Startul răşinic din partea superioară a stratului hibrid acţionează ca un amortizor de şocuri ce se acomodează la deformări şi ajută în acest fel la eliberarea stresurilor de la nivelul interfeţei. Adezivii ce aparţin grupului monoflacon ce combină primerul hidrofil cu adezivul sunt susceptibili la a forma straturi adezive prea subţiri, adică sunt predispuşi la permeabilitatea apei. Trebuie aplicaţi abundent sau în straturi multiple pentru a satura reţeaua de colagen expusă şi pentru a crea un strat răşinic gros, cu aspectul unui film lucios.

Adezivii cu conţinut crescut de acetonă sunt mai vulnerabili la formarea unui strat adeziv subţire, fiind prin urmare mai sensibili la tehnică decât adezivii pe bază de apă sau etanol.9 Adezivii extrem de hidrofili, cum sunt produsele universale all-in-one, manifestă la rândul lor posibilitatea de a fi prea subţiri. Nanoumplutura adăugată adezivilor poate ajuta la formarea unui film răşinos mai consistent.8

Adezivii autogravanţi beneficiază la rândul lor de multiple aplicări prin amplificarea abilităţii demineralizante cu o cantitate suplimentară de monomeri acizi proaspeţi.32 S-a sugerat că adăugarea deasupra a unui strat răşinici hidrofob îmbunătăţeşte performanţa clinică.10,26 Singurul dezavantaj constă în faptul că subminează obiectivul simplificării sau a economiei de timp.

Evaporarea insuficientă a solventului

Adezivii dentari conţin apă şi solvenţi organici (etanol sau acetonă) pentru a facilita infiltrarea monomerului în reţelele de colagen ale dentinei demineralizate. Când se aplică un adeziv, evaporarea completă a solventului şi a apei optimizează polimerizarea. Evaporarea solventului se realizează de obicei prin agitarea adezivului pe suprafeţele de dentină/smalţ şi prin utilizarea aerului comprimat. Prelungirea duratei de evaporare a solventului a îmbunătăţit în general aderenţa adezivului. Agitarea prin fricţiune viguroasă şi prelungirea duratei de evaporare permite o mai bună infiltrare a răşinii în reţeaua de colagen.32

Adezivii universali în modul gravare-şi-clătire au prezentat forţe adezive mai mari şi nanoscurgeri mai reduse când durata de evaporare a crescut de la 5 sau 10sec la 25sec33. Adezivul universal pe bază de acetonă a necesitat o durată mai lungă de evaporare decât cea recomandată de producător (15sec faţă de 5sec) şi a necesitat mai mult timp pentru evaporare în comparaţie cu adezivii pe bază de apă şi alcool, chiar dacă acetona are o presiune de evaporare mai mare.33

Evaporarea suficientă a solventului este chiar mai importantă atunci când stratul adeziv este gros. Instrucţiunile producătorului recomandă uscarea delicată cu aer pentru un strat uniform şi egal de adeziv, întrucât folosirea aerului comprimat poate duce la subţiere excesivă. În schimb, o nouă abordare sugerează că utilizarea uscării puternice cu aer sau dublarea presiunii normale îmbunătăţeşte eficienţa adeziunii prin amplificarea infiltrării răşinii şi prin facilitarea eliminării solventului şi a apei.34,35

Fotopolimerizarea adezivului

Indiferent de tipul adezivului, stratul de adeziv trebuie fotopolimerizat în mod satisfăcător înainte de aplicarea compozitului restaurator pentru o adeziune sigură.36-38

Durata de viaţă şi evaporarea solventului

Adezivii dentari reprezintă un amestec de monomeri şi alte componente chimice. Aceste compoziţii se pot modifica treptat, astfel că adezivii au o perioadă în care îşi păstrează eficienţa optimă de adeziune, cunoscută ca termen de valabilitate. Adezivii autogravanţi într-o singură etapă tind să aibă valabilitate limitată pentru că monomerii metacrilici amestecaţi cu apă în condiţii acide sunt susceptibili la hidroliză.39

În plus, termenul de valabilitate este limitat de evaporarea solventului organic volatil în cursul folosirii. Adezivii pe bază de acetonă sunt mai vulnerabili la evaporare. S-au raportat forţe adezive mai reduse la dentină când flacoanele au fost deschise în mod repetat (nu mai reprezintă o problemă în cazul adezivilor ambalaţi sub formă de monodoze).40

Dincolo de adezivii actuali

De la început, cercetătorii şi producătorii s-au concentrat asupra morfologiei substraturilor dentare şi pe proprietăţile fizice şi chimice ale adezivilor. Conceptele contemporane includ factori biologici în longevitatea interfeţelor de adeziune. Enzimele endogene cum ar fi metaloproteinazele matriceale şi catepsinele de cisteină pot degrada colagenul expus de sub sau din stratul hibrid.

Este în curs de cercetare încorporarea în adezivii dentari a inhibitorilor enzimatici. Utilizarea clorhexidinei a demonstrat eliminarea sau întârzierea degradării colagenului dacă se aplică înaintea adezivului. Alte abordări inovatoare se află la rândul lor în faza studiu, de ex. remineralizarea biomimetică a dentinei pentru îmbunătăţirea stabilităţii43 şi încorporarea componentelor bioactive în adezivii dentari.44 Totuşi, eficienţa va depinde în continuare de sensibilitatea la tehnică şi, prin urmare, de utilizarea adecvată.

Concluzii

Adezivii dentari permisivi în condiţii clinice subideale contribuie la o adeziune sigură.

Adezivii cu gravare-şi-clătire asigură o mai bună adeziune decât cei autogravanţi, dar utilizarea lor amplifică probabilitatea supragravării dentinei şi sunt mai sensibili la umezeală.

Aerul comprimat lipsit de umezeală folosit la evaporarea solventului şi a apei din stratul adeziv este esenţială (de ex. în gravarea multietapizată cu gravare-şi-clătire, autogravarea în două etape) asigură straturi de adeziune consistente, în timp ce combinarea unui primer cu adezivul în produsele de tip monoflacon sau cu adezivii universali/într-o singură etapă prezintă riscul de a crea starturi adezive permeabile.

Fiecare grupă de adezivi dentari prezintă caracteristici de manevrare (uşor) diferite. Înţelegerea capcanelor fiecărui adeziv şi implicarea tehnicilor adezive meticuloase sunt esenţiale pentru succesul restaurărilor compozite.

Despre autori:

James A. Lane, DDS
Assistant Professor
Dept. of General Practice Dentistry 

Samantha J. Hughey, DDS
Former dental student
Private Practice
Hendersonville, Tennessee
 

Paul N. Gregory, DDS, MHA
Assistant Professor
Dept. of General Practice Dentistry

Daranee Versluis-Tantbirojn, DDS, MS, PhD
Professor, Dept. of Restorative Dentistry

James F. Simon, DDS, MSEd
Professor and Director
Division of Esthetic Dentistry;
Professor, Dept. of Restorative Dentistry

Janet Harrison, DDS
Professor and Former Chair
Department of Restorative Dentistry

Antheunis Versluis, PhD
Professor and Director
Biomaterials Research
Dept. of Bioscience Research

 

College of Dentistry
University of Tennessee Health Science Center
Memphis, Tennessee

 

Referinţe bibliografice:

  1. Buonocore MG. A simple method of increasing the adhesion of acrylic filling materials to enamel surfaces. J Dent Res. 1955;34(6):849-853.
  2. Brudevold F, Buonocore MG, Wileman W. A report on a resin composition capable of bonding to human dentin surfaces. J Dent Res. 1956;35(6):846-851.
  3. Burke FJ, McCaughey AD. The four generations of dentin bonding. Am J Dent. 1995;8(2):88-92.
  4. Retief DH. Clinical applications of enamel adhesives. Oper Dent. 1992;Suppl 5:44-49.
  5. Nakabayashi N, Nakamura M, Yasuda N. Hybrid layer as a dentin-bonding mechanism. J Esthet Dent. 1991;3(4):133-138.
  6. Peumans M, De Munck J, Van Landuyt KL, et al. A 13-year clinical evaluation of two three-step etch-and-rinse adhesives in non-carious class-V lesions. Clin Oral Investig. 2012;16(1):129-137.
  7. Perdigão J, Lopes M. Dentin bonding—questions for the new millennium. J Adhes Dent. 1999;1(3):191-209.
  8. Inoue S, Van Meerbeek B, Vargas M, et al. Adhesion mechanism of self-etching adhesives. In: Tagami J, Toledano M, Prati C, eds. Advanced Adhesive Dentistry 3rd International Kuraray Symposium. 1999:131-148.
  9. Cardoso MV, de Almeida Neves A, Mine A, et al. Current aspects on bonding effectiveness and stability in adhesive dentistry. Aust Dent J. 2011;56 Suppl 1:31-44.
  10. Perdigão J, Kose C, Mena-Serrano AP, et al. A new universal simplified adhesive: 18-month clinical evaluation. Oper Dent. 2014;39(2):113-127.
  11. Chen C, Niu LN, Xie H, et al. Bonding of universal adhesives to dentine—old wine in new bottles? J Dent. 2015;43(5):525-536.
  12. Delbons FB, Perdigão J, Araujo E, et al. Randomized clinical trial of four adhesion strategies in posterior restorations-18-month results. J Esthet Restor Dent. 2015;27(2):107-117.
  13. Watanebe LG, Marshall GW, Marshall SJ. Variables influence on shear bond strength testing to dentin. In Tagami J, Toledano M, Prati C, eds. Advanced Adhesive Dentistry 3rd International Kuraray Symposium. 1999:75-90.
  14. Erhardt MC, Toledano M, Osorio R, Pimenta LA. Histomorphologic characterization and bond strength evaluation of caries-affected dentin/resin interfaces: effects of long-term water exposure. Dent Mater. 2008;24(6):786-798.
  15. Ceballos L, Camejo DG, Victoria Fuentes M, et al. Microtensile bond strength of total-etch and self-etching adhesives to caries-affected dentine. J Dent. 2003;31(7):469-477.
  16. Perdigão J. Dentin bonding-variables related to the clinical situation and the substrate treatment. Dent Mater. 2010;26(2):e24-e37.
  17. Arrais CA, Giannini M, Nakajima M, Tagami J. Effects of additional and extended acid etching on bonding to caries-affected dentine. Eur J Oral Sci. 2004;112(5):458-464.
  18. Gupta N, Tripathi AM, Saha S, et al. Effect of saliva on the tensile bond strength of different generation adhesive systems: an in-vitro study. J Clin Diagn Res. 2015;9(7):ZC91-4.
  19. Santschi K, Peutzfeldt A, Lussi A, Flury S. Effect of salivary contamination and decontamination on bond strength of two one-step self-etching adhesives to dentin of primary and permanent teeth. J Adhes Dent. 2015;17(1):51-57.
  20. van Schalkwyk JH, Botha FS, van der Vyver PJ, et al. Effect of biological contamination on dentine bond strength of adhesive resins. SADJ. 2003;58(4):143-147.
  21. Cobanoglu N, Unlu N, Ozer FF, Blatz MB. Bond strength of self-etch adhesives after saliva contamination at different application steps. Oper Dent. 2013;38(5):505-511.
  22. Park JW, Lee KC. The influence of salivary contamination on shear bond strength of dentin adhesive systems. Oper Dent. 2004;29(4):437-442.
  23. Perdigão J, Dutra-Corrêa M, Anauate-Netto C, et al. Two-year clinical evaluation of self-etching adhesives in posterior restorations. J Adhes Dent. 2009;11(2):149-159.
  24. De Munck J, Van Landuyt K, Peumans M, et al. A critical review of the durability of adhesion to tooth tissue: methods and results. J Dent Res. 2005;84(2):118-132.
  25. Peumans M, De Munck J, Mine A, Van Meerbeek B. Clinical effectiveness of contemporary adhesives for the restoration of non-carious cervical lesions. A systematic review. Dent Mater. 2014;30(10):1089-1103.
  26. Peumans M, De Munck J, Van Landuyt K, et al. Five-year clinical effectiveness of a two-step self-etching adhesive. J Adhes Dent. 2007;9(1):7-10.
  27. Van Landuyt KL, Peumans M, De Munck J, et al. Extension of a one-step self-etch adhesive into a multi-step adhesive. Dent Mater. 2006;22(6):533-544.
  28. Perdigão J, Geraldeli S. Bonding characteristics of self-etching adhesives to intact versus prepared enamel. J Esthet Restor Dent. 2003;15(1):32-41.
  29. Marshall GW Jr, Marshall SJ, Kinney JH, Balooch M. The dentin substrate: structure and properties related to bonding. J Dent. 1997;25(6):441-458.
  30. Van Meerbeek B, Yoshida Y, Lambrechts P, et al. A TEM study of two water-based adhesive systems bonded to dry and wet dentin. J Dent Res. 1998;77(1):50-59.
  31. Tay FR, Gwinnett AJ, Wei SH. The overwet phenomenon: a transmission electron microscopic study of surface moisture in the acid-conditioned, resin-dentin interface. Am J Dent. 1996;9(4):161-166.
  32. Reis A, Carrilho M, Breschi L, Loguercio AD. Overview of clinical alternatives to minimize the degradation of the resin-dentin bonds. Oper Dent. 2013;38(4):E1-E25.
  33. Luque-Martinez IV, Perdigão J, Muñoz MA, Sezinando A, Reis A, Loguercio AD. Effects of solvent evaporation time on immediate adhesive properties of universal adhesives to dentin. Dent Mater. 2014;30(10):1126-1135.
  34. Van Landuyt KL, De Munck J, Snauwaert J, et al. Monomer-solvent phase separation in one-step self-etch adhesives. J Dent Res. 2005;84(2):183-188.
  35. Chen JH, Liu Y, Niu LN, et al. A feasible method to eliminate nanoleakage in dentin hybrid layers. J Adhes Dent. 2014;16(5):429-434.
  36. McCabe JF, Rusby S. Dentine bonding—the effect of pre-curing the bonding resin. Br Dent J. 1994;176(9):333-336.
  37. Chapman JL, Burgess JO, Holst S, et al. Precuring of self-etching bonding agents and its effect on bond strength of resin composite to dentin and enamel. Quintessence Int. 2007;38(8):637-641.
  38. Maleknejad F, Moosavi H, Shahriari R, et al. The effect of different adhesive types and curing methods on microleakage and the marginal adaptation of composite veneers. J Contemp Dent Pract. 2009;10(3):18-26.
  39. Van Landuyt KL, Snauwaert J, De Munck J, et al. Systematic review of the chemical composition of contemporary dental adhesives. Biomaterials. 2007;28(26):3757-3785.
  40. Perdigão J, Swift EJ Jr, Lopes GC. Effects of repeated use on bond strengths of one-bottle adhesives. Quintessence Int. 1999;30(12):819-823.
  41. Pongprueksa P, Miletic V, De Munck J, et al. Effect of evaporation on the shelf life of a universal adhesive. Oper Dent. 2014;39(5):500-507.
  42. Tjäderhane L. Dentin bonding: can we make it last? Oper Dent. 2015;40(1):4-18.
  43. Niu LN, Zhang W, Pashley DH, et al. Biomimetic remineralization of dentin. Dent Mater. 2014;30(1):77-96.
  44. Imazato S, Ma S, Chen JH, Xu HH. Therapeutic polymers for dental adhesives: loading resins with bio-active components. Dent Mater. 2014;30(1):97-104.

written by

The author didn‘t add any Information to his profile yet.

Comments are closed.

Leave a Reply

Want to join the discussion?
Feel free to contribute!