Istoria tehnicilor şi a materialelor adezive

Originally published in Compendium, an AEGIS publication.

Partea I
Stomatologia adezivă: dezvoltarea tehnicii combinate de sigilare imediată a dentinei cu adeziunea cu gravare selectivă

Adhesive Dentistry: The Development of Immediate Dentin Sealing/Selective Etching Bonding Technique by Gregg A. Helvey, DDS. Originally published in Compendium of Continuing Education in Dentistry 32(9), November/December 2011.
Copyright © 2012 to AEGIS Communications. All rights reserved.
Traducere, redactare şi adaptare: Asist. Univ. Dr. Blanka Petcu

[fb-like]

Rezumat

Un obiectiv major al cercetării din domeniul medicinei dentare din ultimii 60 ani a fost reprezentat de „grupul de vis” al adezivilor dentari. O căutare recentă în baza de date Medline a generat peste 6500 studii referitoare la adeziunea dentinară şi tehnicile sale. Sistemele adezive sunt concepute pentru a menţine restaurări directe şi indirecte, a minimiza scurgerile marginale şi a fi simplu de aplicat, oferind totodată rezultate consistente.

Dezvoltarea materialelor şi tehnicilor deţine o istorie interesantă; unele au revenit din trecut şi sunt utilizate şi astăzi într-o formă sau alta. Buonocore a folosit acidul fosforic gravant la începutul revoluţiei adezive. Deşi nu a fost acceptat mulţi ani, acesta a devenit „standardul de aur” pentru demineralizarea smalţului. Sensibilitatea la tehnica folosirii l-a exclus din favoruri şi, prin dezvoltarea primerilor acizi autogravanţi, a fost eliminat din unele sisteme adezive. Deşi aceşti primeri au rezolvat cu succes sensibilitatea postoperatorie, s-a compromis adeziunea.

Rezistenţa adezivă a acestor sisteme s-a îmbunătăţit acum prin încorporarea demineralizării cu acid fosforic pentru gravarea smalţului înainte de utilizarea sistemului adeziv. Acest articol va puncta istoria tehnicilor şi a materialelor adezive (partea I) şi modul în care au condus la crearea unei noi tehnici care combină două metode adezive (partea aII-a).

Stomatologia adezivă are o istorie bogată şi interesantă. Materialele, raţiunea utilizării lor, succesele şi eşecurile diferitelor tehnici au contribuit deopotrivă la literatura actuală referitoare la stomatologia adezivă contemporană. La începutul anilor 1970 stomatologia restauratoare era foarte simplă. Clinicienii aplicau fie un inlay (onlay) din aur, fie un amalgam la dinţii laterali, iar în cazul dinţilor frontali un silicat fizionomic sau un material metacrilic fără umplutură. Retenţia restaurării era exclusiv mecanică. Principiile restauratoare ale lui G.V. Black care includeau conicitatea inversă şi unghiurile liniare ascuţite erau executate cu uşurinţă cu ajutorul frezelor din carbură cu formă de fisură dreaptă sau con invers. La dinţii frontali “o coadă de rândunică” pe porţiunea orală a dintelui ajuta la retenţia restaurărilor fizionomice mai mari.

Scurgerea marginală a materialelor restauratoare reprezenta o problemă la fel de mare ca şi astăzi. În 1952, Nelson şi colab. au adus în discuţie efectul modificărilor termice din cavitatea orală asupra variaţiilor volumetrice ale materialelor de obturaţie acrilice, generând dezvoltarea unui spaţiu între suprafaţa dintelui şi materialul de obturaţie. Această spaţiere permitea apariţia unui schimb constant de fluide între cele două suprafeţe, ducând la carie secundară.1

În 1954, Dr. Ernest Rose a subliniat necesitatea găsirii unei metode de a ataşa materialul de obturaţie plastic la structura dentară, cu scopul de a elimina problema etanşeităţii. Acesta a prezentat un studiu ce urmărea identificarea unui material care să menţină adeziunea la structura dentară după imersia prelungită în apă. După 5500 teste efectuate cu diverse materiale, nu s-a găsit nicio soluţie în acest sens.2

Dr. Michael Buonocore s-a concentrat asupra modificării suprafeţei smalţului pentru a obţine o adeziune cu materialul de obturaţie, iar în 1955 el a descris utilizarea acidului fosforic 85% pentru modificarea suprafeţei smalţului, ce confera aderenţa unei răşini acrilice pentru 1.070 ore de submersiune în apă înainte de detaşare.3,4 Ideea s-a născut în urma observaţiilor sale în ceea ce priveşte modul în care se folosea acidul fosforic pentru tratarea suprafeţelor metalice înainte de vopsire, pentru a creşte adeziunea. Studiul său3 este cel de-al 17-lea cel mai citat manuscris publicat în publicaţia Journal of Dental Research din 1919 până astăzi, iar autorul este considerat „tatăl stomatologiei adezive”.5

Totuşi, primul material dentar adeziv a fost elaborat, de fapt, de un chimist elveţian, Oskar Hagger, care în 1949 a introdus un produs adeziv dentinar numit Sevriton Cavity Seal.5,6 Acest produs conţinea un adeziv, dimetacrilatul acidului glicerofosforic, despre care se susţinea că penetrează suprafaţa dentinei. Penetrarea acestui monomer în dentină forma, de fapt, ceea ce astăzi poartă denumirea de strat hibrid.5 Din considerente istorice, stomatologia adezivă a fost iniţiată de Oskar Hagger, iar dentina a fost primul substrat folosit pentru adeziune şi nu smalţul.

Acest articol va trece în revistă dezvoltarea materialelor şi a tehnicilor adezive. Există anumite etape în cadrul diferitelor abordări adezive care au ajutat la dezvoltarea unei noi tehnici ce combină sigilarea imediată a dentinei cu gravarea acidă selectivă.

Anii 1950: Primii ani ai stomatologiei adezive

Deşi studiul seminal al lui Buonocore referitor la adeziune3 din 1955 nu a clarificat mecanismul exact, a afirmat că după implicarea unui tratament cu acid fosforic 85% timp de 30 secunde se înregistrează o creştere a adeziunii materialelor de obturaţie acrilice la suprafeţele de smalţ. El a oferit o serie de explicaţii posibile, incluzând următoarele: acidul a provocat o modificare a reţelei organice a smalţului; s-a produs o creştere a ariei de suprafaţă datorită acţiunii demineralizante a acidului; acidul a eliminat smalţul vechi nereactiv; sau grupările fosfatice cu polaritate accentuată au rămas libere după spălarea acidului. Mecanismul exact nu s-a publicat înainte de sfârşitul anilor 1960.

În 1956, Bounocore, Brudevold şi Wileman7 au evaluat rezistenţa adezivă a produselor Sevriton Cavity Seal şi Sevriton. Sigilantul de cavitate, care conţinea monomerul dimetacrilatului de acid glicerofosforic s-a aplicat pe dintele preparat, urmat de materialul răşinic. Acest monomer avea un pH 2,5, iar autorii au considerat că aciditatea a provocat o oarecare dizolvare a suprafeţei dentinei şi lărgirea tubulilor dentinari. Fenomenul ar fi permis penetrarea răşinii în dentină, oferind retenţie mecanică. Ei au aplicat apoi acelaşi principiu şi în cazul altor răşini acrilice standard. Folosind o picătură de acid clorhidric 7%, suprafaţa dentinei s-a gravat timp de 1 minut, etapă urmată de aplicarea unui material de obturaţie standard pe bază de răşină acrilică. Proprietăţile adezive ale unei răşini acrilice standard nu au fost sporite după tratamentul acid. Totuşi, proprietăţile adezive ale materialului Sevriton s-au dublat. La investigaţiile histologice ulterioare cu folosirea tehnicilor de colorare, ei au sugerat că între suprafaţa dentinei şi monomer poate surveni o reacţie chimică.

Autorii au concluzionat că posibilitatea adeziunii materialelor de obturaţie răşinice la structura dentară era realistă şi, mai mult, ea putea oferi adeziune şi la dentină. Ei au sugerat totodată că era necesară o anumită structură chimică pentru apariţia acestei adeziuni. S-a conceput ideea tratării sau gravării suprafeţei smalţului şi dentinei pentru a spori forţele adezive. Deşi s-a observat o creştere a rezistenţei adezive, imersiunea în apă a diminuat mult această adeziune.8 Apa era şi încă este şi astăzi cel mai important factor descurajator al adeziunii de succes.

Dr. Robert Purrman şi partenerul său, Eric Schmidt au creat prima răşină cu vâscozitate redusă, ce se baza pe polimerizarea compuşilor de aziridină, patentată de ei în 1958. Aceasta a dus la producerea materialului de amprentare.9 Răşina, numită P-Cadurit nu era stabilă din punct de vedere hidrolitic şi nici nu s-a bucurat de un succes comercial.

Anii 1960: Prima generaţie de adezivi

Câţiva ani mai târziu s-a întâmplat ca un dentist care lucra la National Bureau of Standards din Washington, R.L. Bowen, să explice limitările materialului de obturaţie pe bază de metilmetacrilat în menţinerea adeziunii la structura dentară în cazul expunerii la apă şi salivă. În lucrarea sa din 196510 Bowen a descris studiile efectuate de Schouboe şi colab.11 care demonstrau că diferite materiale adezive prezentau adeziune bună până la submersiunea în apă sau salivă, după care adeziunea se pierdea. El şi-a concentrat cercetările asupra mecanismelor de adeziune care puteau cupla materialul de obturaţia cu structura dentară. El a dezvoltat un agent de cuplare pe bază de răşină epoxidică, N-fenil-glicil-glicidil-metacrilat (NPG-GMA), care era o moleculă bifuncţională.8,12 O moleculă bifuncţională are abilitatea de a adera cu un capăt la dentină, iar cu capătul terminal opus la răşina compozită.8 Deşi forţa adezivă era foarte slabă (între 1-3MPa), a fost considerată prima generaţie de adezivi.8,12

Primul produs disponibil comercial care utiliza monomerul NPG-GMA a fost Cervident. Pentru a condiţiona dintele preparat, s-a aplicat o soluţie de acid fosforic 50% cu soluţie tampon oxid de zinc 7%, iar apoi s-a clătit cu apă timp de 1 minut şi s-a uscat încă 1 minut. S-a aplicat apoi monomerul NPG-GMA, care pe suprafaţa gravată a dintelui era capabil să formeze chelaţi cu ionii de calciu, iar apoi să adere la răşina restauratoare.13 Forţa adezivă era foarte redusă (între 2-3MPa), iar componentele erau instabile în cursul depozitării.14 Materialul avea rezultate clinice slabe când se folosea ca un material de restaurare pentru leziunile cervicale reduse fără retenţie mecanică.15 În cadrul unei serii de studii clinice s-a raportat o rată de eşec de 50%.16 Wolinsky şi colab. au folosit rezonanţa magnetică nucleară pentru a obiectiva formarea legăturilor ionice în cazul unor adezivi, inclusiv între monomerul NPG-GMA şi hidroxiapatită, dar au constatat foarte puţine astfel de legături.17

Într-o publicaţie din 1963,18 Buonocore a descris adeziunea puternică a răşinilor metilmetacrilat la dintele extrem de uscat, afirmând că atâta vreme cât dinţii rămân uscaţi, adeziunea rămâne fermă; totuşi, odată scufundată în apă, adeziunea se pierdea rapid. El a comparat fenomenul cu modul în care răşinile acrilice se lipesc de godeurile de sticlă, însă odată ce sunt imersate în apă, acrilatul se detaşează de pe sticlă. El a concluzionat că apa are o mai mare afinitate pentru smalţ, sau în acest caz, faţă de sticlă, comparativ cu răşina acrilică.18

Înţelegând că umezeala reprezenta încă o problemă şi că inhiba procesul de polimerizare,19 în 1962 Bowen a creat un dimetacrilat prin ataşarea unui metacrilat la grupările terminale ale răşinii epoxidice. Aceasta a condus la o nouă răşină numită bisfenol A glicidil metacrilat sau Bis-GMA.19

Viziunea lui Bounocore consta în prevenirea cu succes a cariei la dinţii laterali prin sigilarea şanţurilor şi fosetelor cu un material răşinic adeziv.20 Prima publicaţie referitoare la folosirea acidului fosforic pentru demineralizarea smalţului şi aplicarea răşinii Bis-GMA ca şi sigilant pentru şanţuri şi fosete aparţine lui Cueto şi Bounocore din 1965.21 Au urmat Gwinnett şi Bounocore cu un raport similar despre adeziune în acelaşi an.22 Apoi în 1967, Cueto şi Bounocore au generat un raport suplimentar în care ei au folosit în cele din urmă o soluţie gravantă pe bază de acid fosforic 50% tamponat cu oxid de zinc 7%.23 După 1 an au raportat o reducere a cariei cu 85%, cu o retenţie de 71%.

Primul produs comercial care conţinea o răşină Bis-GMA a fost Addent 12™ iar apoi Addent 35™ (destinat pentru dinţii laterali). Răşina Bis-GMA a generat materialul Addent, cu contracţie mai mică de polimerizare şi stabilitate cromatică mai mare. Sistemul era constituit dintr-o pulbere şi un lichid, cu polimerizare chimică.24 Una din tehnicile utilizate pentru aplicare implica umezirea unui burete mic cu lichidul, prelevarea unei cantităţi reduse de pulbere, aplicarea sa pe cavitatea preparată şi aşteptarea până la finalizarea polimerizării chimice. Această procedură a fost numită tehnica „pensulării (brush-on)”.25

În 1966, Langeland şi colab.26 au comparat reacţia pulpei la Addent la cimenturile silicat şi la materialele de obturaţie cu priză la rece. Ei au concluzionat că materialul restaurator Addent deţinea caracteristici promiţătoare pentru restaurările proximale şi gingivale. Utilizarea unui liner experimental a redus reacţiile pulpare experimentate în cazul formulei originale Addent. Utilizarea unui liner, care era un copolimer sintetic vinilic dizolvat într-un solvent volatil ce forma un film subţire, a redus reacţia pulpei la niveluri similare, dar nu la fel de marcate ca în cazul materialelor plastice cu priză la rece.

Mecanismul adeziunii consolidate cu gravajul acid nu s-a publicat înainte de anul 1968,27 când Buonocore, Matsui şi Gwinnett au discutat efectul condiţionării cu acid fosforic, care a produs prelungiri de materiale răşinice „asemănătoare prismelor” care penetrau în suprafaţa smalţului. Prelungirile răşinice nu au fost observate în cazul smalţului negravat. Efectul acidului fosforic asupra smalţului ce a dus la creşterea adeziunii era acum parte a literaturii stomatologice, însă acest principiu a fost acceptat pe scară largă doar după mulţi ani.

Dr. Harold R. Stanley a publicat un articol cheie în 197128 care a descris diverse probleme clinice controversate şi a oferit cunoştinţe biologice pertinente pentru rezolvarea acestor chestiuni. Una dintre problemele dezbătute era reprezentată de faptul că acidul fosforic era folosit în cimenturile silicat şi în cimenturile fosfat de zinc. Stanley a descris modul în care efectele dăunătoare ale acidului fosforic infiltrat în tubulii dentinari ar trebui prevenite prin utilizarea unui ciment oxid de zinc şi ciment eugenat în cazul tuturor restaurărilor fixe timp de mai multe luni de zile, cu scopul de a aştepta formarea dentinei reparatoare şi sigilarea tubulilor dentinari. O altă tehnică pe care o recomanda autorul consta în utilizarea hidroxidului de calciu şi a lacului pentru cavităţi pentru a preveni penetrarea în tubulii dentinari a acidului fosforic din silicaţi sau din cimenturi deopotrivă. Dacă pacientul nu raporta senzaţia de „înţepătură” atunci baza aplicată sigila cu succes tubulii.28

Primul sistem pastă-pastă care conţinea răşină Bis-GMA a fost introdus în 1969. Datorită simplităţii în utilizare şi a rezultatelor estetice iniţiale a dominat piaţa pentru o vreme. Setul era disponibil cu o plăcuţă de mixare, spatule de unică folosinţă din material plastic cu două capete, un tub cu pastă catalizatoare şi un tub de pastă universală. Era disponibil într-o singură nuanţă.

Lee şi Swartz au folosit o tehnică cu electronomicroscopie de baleiaj (SEM) pentru a studia adaptarea marginală a patru compozite comerciale. Ei au dorit să compare aceste materiale pentru a stabili din punct de vedere clinic materialele restauratoare: silicatul, amalgamul şi metilmetacrilatul. În combinaţie cu testarea scurgerilor cu ajutorul radioizotopilor la materialul Adaptic s-a constatat că ar fi avut cea mai strânsă adaptare marginală şi cavitară şi cea mai redusă scurgere, comparativ cu orice alte materiale.29

Tobias şi colab. şi-au publicat studiul în 197330 cu privire la efectele materialului compozit asupra pulpei dentare, în mod specific compozitul răşinic cu cuarţ Adaptic. Ei au stabilit că materialul de restaurare nu conţinea niciun ingredient toxic asupra pulpei. Cu toate acestea, dacă materialul era aplicat într-o cavitate fără liner, survenea un răspuns pulpar semnificativ. De aceea, acest material compozit, ca şi numeroase alte materiale similare ar trebui aplicate numai după căptuşirea cavităţii cu o barieră protectoare. Linerii utilizaţi în studiu pe 96 dinţi de câine erau hidroxidul de calciu şi cianoacrilatul.30

Anii 1970: Progrese

Un progres major în stomatologia adezivă a însemnat introducerea sistemului compozit fotopolimerizabil destinat sigilării şanţurilor şi fosetelor. Cuprindea un iniţiator de polimerizare şi o sursă de lumină ultravioletă.20 Procedura de aplicare a acestui material consta în curăţarea suprafeţelor ocluzale cu o pastă de profilaxie nefluorurată şi spălarea minuţioasă cu apă. Dinţii erau uscaţi şi izolaţi cu rulouri de vată, gravaţi cu acid fosforic 50% timp de 1 minut. Apoi suprafeţele erau clătite bine cu apă, uscate şi reizolate. Se aplica sigilantul şi apoi se expunea la lumina ultravioletă timp de 30 secunde.

Deşi se folosea gravarea cu acid în combinaţie cu sigilanţii de şanţuri şi fosete, folosirea curentă a procedurii în stomatologia restauratoare tot nu era pe deplin acceptată. În 1973, Vojinovic şi colab31 au publicat un studiu cu privire la tratarea cavităţilor, incluzând dentina expusă cu aplicarea acidului citric înainte de aplicarea obturaţiei. Ei au dorit să vadă dacă acest tratament ar reduce dezvoltarea bacteriilor între obturaţie şi pereţii cavităţii sau ar creşte incidenţa bacteriilor. S-a înţeles că demineralizarea smalţului a îmbunătăţit adeziunea la smalţ, dar alţi cercetători au sugerat că pretratarea dentinei cu acizi poate îmbunătăţi suplimentar adeziunea răşinii.32,33 În studiu s-au utilizat 23 perechi de dinţi contralaterali intacţi şi după un interval de 3-4 săptămâni, autorii au constatat nu doar un strat gros de bacterii sub toate obturaţiile, ci au găsit bacterii şi în tubulii dentinari ai dinţilor care au fost trataţi cu acid. Reacţiile pulpare erau, de asemenea, mai puternice în cazul dinţilor trataţi cu acid. Autorii nu au recomandat utilizarea acestui tratament înainte de inserarea materialului răşinic.

În 1974 a avut loc în St. Moritz, Elveţia, primul simpozion internaţional pe tema „tehnicii gravării acide” ce a găzduit cercetători şi clinicieni din întreaga lume, contribuind semnificativ la dezvoltarea procedurii de adeziune. Condiţionarea smalţului şi doar a smalţului era acum o tehnică acceptată. De-a lungul anilor s-au înregistrat unele modificări în privinţa concentraţiei acidului şi a duratei gravării.

În anul următor, Stanley şi colab. au publicat studiul care evalua reacţia pulpei umane la pretratamentul dentinei cu acid fosforic şi acid citric înainte de aplicarea materialelor compozite mai noi. Ei au afirmat că gravarea acidă a smalţului era raportată, evaluată şi acceptată ca o metodă de îmbunătăţire a mecanismului de adeziune a materialelor restauratoare răşinice. Cu toate acestea, ei au afirmat totodată că nu exista o dovadă actuală care să ateste că pretratamentul acid al dentinei ar îmbunătăţi adeziunea. La momentul respectiv, o serie de cercetători susţineau utilizarea pretratării cu acid ca metodă de curăţare a cavităţii de detritus, sânge şi colagen denaturat.28,34

Grupul Stanley a aplicat 150 restaurări pe dinţi care erau programaţi pentru extracţie. Restaurările au fost constituite din diferite combinaţii de preparaţii pretratate cu acid. Preparaţiile cavităţilor au fost plasate cât mai profund posibil fără a cauza o expunere a pulpei. S-au efectuat studii histologice la diferite intervale de timp după finalizarea extracţiilor. Autorii au concluzionat că toate produsele din studiu au cauzat iritaţie pulpară şi, în unele cazuri, formarea de abcese. Ei au recomandat ca aceste produse să nu se utilizeze decât cu aplicarea premergătoare a condiţionării, cu liner pentru cavităţi precum hidroxidul de calciu. Aceasta era necesară îndeosebi când între ţesutul pulpar şi restaurare rămânea un strat de dentină cu grosimea sub 1mm.35

În ediţia din anul 1977 a publicaţiei Current Therapy in Dentistry, Vol 6, Berry şi Laswell au descris situaţia condiţionării smalţului cu răşini compozite.36 Tehnica gravării acide pe care au descris-o la momentul respectiv impunea aplicarea timp de 1 minut a acidului fosforic cu concentraţia între 37-50%. Recomandau însă şi prepararea retentivă a cavităţii conform principiilor G.V. Black, smalţul gravat oferind un sistem retentiv secundar. S-a sugerat că leziunile de clasa a IV-a şi defectele de smalţ s-ar putea restaura fără a utiliza macro-retenţii sau pini, dar cavităţile de clasa a II-a şi a V-a tot ar trebui să deţină microretenţii asigurate de o freză globulară 1/4. În privinţa utilizării unui gravant acid, ei au descris importanţa înţelegerii posibilului pericol asupra pulpei şi că un strat de hidroxid de calciu ar trebui să căptuşească dentina expusă.

Cercetările publicate între 1971-1977 (preponderent de Brannstrom) au sugerat că iritaţia bacteriană era cauza principală a afectării pulpare.37-43 Brannstrom şi Nordenvall44 au concluzionat că spaţiul de contracţie dintre restaurarea din compozit şi smalţ oferea cale liberă pentru invazia bacteriană reprezentând un posibil risc pentru dezvoltarea cariei secundare şi a iritaţiei pulpare în cavităţile preparate dar lipsite de liner. Pentru a reduce acest risc, Johnsson şi Brannstrom45 sugerau că materialul de căptuşire trebuie să acopere toate suprafeţele cavităţii preparate, exceptând pereţii laterali ai smalţului. Tehnica a implicat aplicarea unui liner în 2 părţi care conţinea şelac dizolvat în alcool şi clorură de benzalconiu, urmată de inserarea unui balsam de polistiren şi copaiba dizolvat în alcool etilic, înainte de gravarea acidă a pereţilor laterali şi a marginilor de smalţ.

În cadrul studiului lor, Brannstrom şi Nordenvall au concluzionat că nu era niciun avantaj în gravarea peretelui dentinar al cavităţii preparate. O închidere marginală îmbunătăţită între cavitate şi suprafaţă se poate realiza doar prin aplicarea unui gel acid pe pereţii de smalţ şi smalţul adiacent marginilor.44

Primul sistem care a fost considerat o nouă generaţie de adezivi (a doua generaţie) îşi are originea în Japonia din anul 1977.46 Acest sistem prezenta o abordare diferită în faptul că un material de tip ester al fosfatului cu încărcătură negativă (fenil-P şi HEMA în etanol) interacţiona cu calciul încărcat pozitiv din stratul de detritus dentinar.47 Acesta a fost primul sistem care adera chimic la dentină şi smalţ.48

Anii 1980: Apar noi tehnici

La începutul anilor 1980, atitudinea predominantă faţă de adeziunea la dentină consta în faptul că forţa adezivă era slabă şi că puteau apărea probleme de sensibilitate dacă dentina era gravată acid.49 Fusayama a susţinut utilizarea demineralizării acide pentru a proteja pulpa prin restrângerea sigilării la nivelul orificiului de deschidere a tubulilor şi prin îmbunătăţirea adeziunii globale.48,49 Această informaţie nu era acceptată în Europa sau în Statele Unite.50 De fapt, deşi acest concept de „gravare totală” a devenit destul de popular în Japonia, a necesitat mulţi ani până la extinderea în SUA.51,52 Când s-a introdus cea de-a doua generaţie de adezivi dentinari, s-a înregistrat o creştere uşoară a forţelor adezive. La momentul respectiv s-au introdus alte sisteme adezive pe bază de esteri fosfatici. Deşi smear layer-ul se lăsa intact, tratamentul suprafeţei dentinare implica utilizarea unui agent de curăţare. Marea parte a rezistenţei adezive provenea din aderenţa agentului adeziv la smear layer.8 Forţele adezive ale acestei generaţii de adezivi varia între 4,5-6MPa.53,54

Următoarea generaţie de adezivi (a treia) a adus la rândul ei noi tehnici. Aceşti adezivi se concentrau pe suprafaţa dentinară preparată şi pe smear layer. Stratul de detritus dentinar era fie modificat, fie eliminat fără perturbarea dopurilor de detritus.55 Sistemele adezive erau compuse în mare parte din trei părţi: gravant, primer şi adeziv. Agentul de gravare era constituit dintr-un acid organic slab (acid maleic) sau o concentraţie redusă de acid fosforic care oferea o dizolvare parţială a stratului de detritus dentinar.50 În funcţie de tipul demineralizantului folosit, permeabilitatea dentinei a crescut.56 Demineralizarea dentinei peritubulare şi intertubulare a expus o parte din fibrele de colagen.8 Etapele adeziunii erau mai sensibile la tehnică şi necesitau mai mult timp decât sistemele anterioare, însă ajungeau la forţe adezive cuprinse între 8-15MPa.55

În 1987, Asociaţia Dentară Americană a acordat prima „acceptare completă” a unui adeziv dentinar46 ce grava smear layer-ul cu acid maleic 2,5%, 2-hidroxietil metacrilat (HEMA) 55% şi o cantitate mică de acid metacrilic. Abordarea pentru gravarea stratului de detritus dentinar era o combinaţie a celui mai agresiv stil japonez şi a abordării europene şi americane mai conservatoare.46

În 1980, Fusayama a pledat pentru gravarea dentinei cu scopul de a îmbunătăţi adeziunea globală.49 Doi ani mai târziu, Nakabyashi şi colab. au publicat raportul lor privind siguranţa şi adeziunea îmbunătăţită a expunerii tubulilor dentinari prin gravarea acidă. El a folosit o soluţie cu acid citric 10% / clorură de fier 3% pentru a grava dentina şi a aplicat monomeri cu grupări hidrofile şi hidrofobe. Această combinaţie a dus la forţe adezive de 18MPa.57 În 1985, Nakabyashi a descris adeziunea dintre monomer şi dentină nu ca o reacţie chimică, ci ca o interpenetrare a monomerului în ţesutul dur. După eliminarea smear layerului cu soluţie apoasă de acid citric 10% şi clorură de fier 3%, înainte de adeziune metacrilaţii infiltraţi se polimerizau. Stratul consolidat cu răşină a fost descris ca având o bună rezistenţă împotriva acidului cu forţă adezivă de 18MPa la dentină şi de 14MPa la smalţ. În mod interesant, când a folosit acid fosforic forţa adezivă s-a diminuat la 6MPa, o indicaţie a faptului că acidul era prea puternic. El a descris dentina şi smalţul ranforsat cu răşină ca un hibrid între ţesutul natural şi materialul artificial şi a concluzionat că acest strat ar descuraja caria secundară după restaurare.58 Această tehnică a fost denumită “gravarea totală.”49

Anii 1990: Adeziunea simplificată

Tehnica gravării totale se adoptase, dar încă prezenta probleme de sensibilitate postoperatorie. Cererea pacienţilor pentru obturaţiile “de culoarea dintelui” sau cele compozite crescuse şi clinicienii se confruntau cu acuze postoperatorii, variind de la sensibilitate la rece la disconfort masticator. Unii clinicieni au revenit la utilizarea amalgamului. Procedura gravării totale consta în aplicarea acidului fosforic variind în concentraţie, 37-40% timp de 15-60 secunde. Demineralizantul se clătea, iar dentina era uscată, iar apoi se aplica primerul şi adezivul. Kanca a descoperit că menţinerea dentinei umede după etapa de gravare îmbunătăţea forţa adezivă în timp ce se diminua sensibilitatea postoperatorie.59 Gwinnett60 şi Sugizaki61 au publicat în acelaşi timp studii independente cu concluzii similare. Această tehnică a fost denumită “adeziunea umedă”62 şi a dat naştere la cea de-a 4-a generaţie de adezivi dentari.

O problemă cu tehnica adeziunii umede consta în faptul că era dificil de cuantificat gradul de “umiditate” lăsată pe suprafaţa dentinei gravate. După finalizarea etapei de gravare rămânea o reţea de colagen; totuşi, cantităţi reduse de apă restantă generau modificări de fază la componenta adezivă, conducând la forţe adezive reduse şi sensibilitate postoperatorie.62,63

Producătorii au decis să simplifice tehnica prin combinarea unor etape, ceea ce a dus la apariţia adezivilor de generaţia a 5-a. Deşi materialele adezive au contribuit la îmbunătăţirea forţelor adezive, deviind de la etapele tehnice precise, au expus probleme postoperatorii clinice pentru pacient.64 În cadrul studiului lor, Perdigão şi colab65 au stabilit că tehnica clinică era mai responsabilă pentru sensibilitatea postoperatorie decât materialele adezive în sine.

Industria a continuat în două direcţii diferite cu introducerea noilor adezivi dentinari de generaţia a 5-a. Una dintre direcţii consta în combinarea primerului cu adezivul şi aplicarea lor după gravarea cu acid fosforic. Deci aceşti adezivi necesitau în plus o etapă separată de demineralizare, ei au fost comercializaţi ca sisteme “într-o singură etapă”.50 Studiile au arătat că aceste sisteme prezentau valori bune pentru forţele adezive create prin prelungirile răşinice, ramurile laterale de adezivi, necesare la formarea stratului hibrid.8,66

Cealaltă direcţie era reprezentată de combinarea agentului de demineralizare cu primerul, ca primă etapă, urmată de aplicarea adezivului în cadrul celei de-a doua etape. Acest proces a fost numit “autogravare”. Avantajul acestei metode consta în eliminarea etapei separate de gravare acidă şi eliminarea umidităţii rămase pe suprafaţa dentinei. Primerii autogravanţi se puteau utiliza pe dentina uscată.62

Ambele variaţii ale adezivilor de generaţia a 5-a au redus etapele de lucru şi sensibilitatea tehnicii în cadrul stomatologiei adezive. Totuşi, studiile au sugerat faptul că adezivii din generaţia anterioară aveau performanţe mai bune.67-70 O preocupare majoră era faptul că pH-ul acidului fosforic a produs un model de gravare mai agresiv pe smalţ decât primerii autogravanţi mai puţin agresivi (cu pH mai ridicat).8,71 De fapt, rezultatele studiilor clinice şi de laborator privind scurgerile au confirmat că sistemele “într-un singur flacon” au demonstrat superioritatea închiderii la nivelul smalţului faţă de versiunea cu primeri “autogravanţi”.8,71,72

Sigilarea dentinei

În 1992, Pashley şi colab. au propus sigilarea tubulilor dentinari expuşi înainte de amprentarea unui dinte preparat pentru a obţine o restaurare indirectă datorită microscurgerilor de la nivelul restaurării provizorii, care ducea la contaminare bacteriană.73 Această tehnică, denumită prehibridizare,74 tehnica de adeziune dublă,75 acoperire cu răşină,76 şi sigilarea imediată a dentinei,77 a redus şansele contaminării bacteriene indusă de închiderea slabă oferită de restaurările provizorii.73,77-80 Unele studii au demonstrat o creştere a forţei adezive datorită unui strat adiţional de adeziv aplicat în cursul fazei de inserţie a unei restaurări indirecte81-84 şi o căptuşire a încărcării ocluzale rezultate din creşterea grosimii adezivului.81,85,86

Tehnica a folosit abordarea prin “adeziunea umedă cu gravare totală” cu sistem adeziv fie cu două, fie cu trei flacoane. Smalţul şi dentina au fost gravate cu acid fosforic, apoi clătite şi uscate, lăsând o suprafaţă umedă. S-a aplicat primerul, urmat de adeziv sau s-a folosit o combinaţie primer/adeziv şi s-a fotopolimerizat. Stratul inhibat de oxigen care a rămas deasupra suprafeţei s-a eliminat prin acoperirea stratului de adeziv cu un gel hidrosolubil, iar apoi fotopolimerizat. Această etapă a fost critică înainte de realizarea amprentei pentru o restaurare indirectă. Eliminarea stratului inhibat de oxigen a prevenit interferenţa cu priza materialului de amprentare şi aderenţa materialului de restaurare provizorie.87

Anii 2000: Popularizarea autogravării

Caracterizată de eliminarea acidului fosforic, la începutul anilor 2000 s-a introdus cea de-a 6-a generaţie de adezivi. Acidul fosforic a fost înlocuit cu un primer acid şi sistemele au fost denumite adezivi „autogravanţi”.88 Sensibilitatea la tehnică a celor două generaţii anterioare a determinat producătorii să reducă sensibilitatea postoperatorie prin eliminarea din proces a gravării cu acid fosforic, care în schimb, a popularizat adezivii autogravanţi.89,90 Existau două tipuri de adezivi de generaţia a 6-a: un tip a separat primerul şi adezivul în etape separate şi erau fie cu priză dublă, fie fotopolimerizabili88; celălalt tip, doar fotopolimerizabil, conţinea gravantul, primerul şi adezivul într-un singur flacon.

Pentru a face stomatologia adezivă şi mai puţin sensibilă la tehnică dar şi mai convenabilă, industria a acţionat să încorporeze toate etapele adeziunii într-un singur flacon. Aceasta a dat naştere la agenţii adezivi de generaţia a 7-a. Aceste sisteme cu flacoane all-in-one s-au lansat pe parcursul anilor 2002-2003.50 Deşi aceste sisteme adezive de generaţia a 7-a erau mai uşor de utilizat, rezultatele nu s-au potrivit cu nivelul sistemelor de generaţia a 4-a,91 considerate în continuare standardul de aur.5,92,93

În loc să se elimine stratul de detritus dentinar, agenţii adezivi de generaţia a 6-a şi a 7-lea au încorporat smear layer-ul în procesul adeziv.94 Stratul de detritus dentinar şi dentina şi smalţul subiacent sunt demineralizate de primerul acid. Condiţia adeziunii este fundamental aceeaşi în rândul adezivilor autogravanţi, dar diferă în alte privinţe precum tipul monomerului acid, conţinutul de apă şi aciditatea.95 pH-ul monomerului determină profunzimea demineralizării şi grosimea stratului hibrid.96 Totuşi, pH-ul monomerului este tot mai puţin acid decât cel al acidului fosforic, ceea ce determină o demineralizare mai slabă a smalţului.97,98

Aceşti adezivi se pot împărţi în trei categorii diferite pe baza acidităţii lor: adezivi uşor acizi cu pH peste 2; adezivii consideraţi puternici cu pH sub 1; şi adezivii intermediari cu pH între 1-2.99 Studiile au demonstrat că sistemele de generaţia a 7-a prezintă microscurgeri mai mari faţă de generaţiile anterioare, îndeosebi în ariile de smalţ nepreparat.100-102 Integritatea adeziunii smalţului este prima linie de apărare împotriva microscurgerii în succesul unei restaurări. Există unele îngrijorări cu privire la faptul că industria s-a concentrat asupra simplificării şi consolidării sistemelor adezive dentinare, cu sacrificarea forţei adezive la nivelul smalţului.103

Sugestiile de modificare a etapelor pentru adezivii de generaţia a 7-a includ utilizarea acidului fosforic pe smalţ înainte de aplicarea adezivului într-o singură etapă.95,104-106
Această modificare a gravării acide doar la nivelul smalţului pentru a creşte porozitatea este denumită gravare selectivă105 (fig. 1). Totuşi, când această tehnică se foloseşte cu unele sisteme adezive, forţa adezivă la dentină poate fi compromisă dacă agentul demineralizant este aplicat accidental şi pe dentină în cursul demineralizării.107,108 Torii şi colab109 au investigat efectul pe care îl poate avea gravarea smalţului şi a dentinei înainte de aplicarea unui adeziv autogravant asupra rezistenţei adezive microtensile şi au constatat că era crescut la nivelul smalţului, dar redus la dentină. O altă posibilă problemă cu gravarea dentinei constă în faptul că primerul autogravant nu se poate infiltra la fel de profund ca şi acidul fosforic, ducând la goluri, care în schimb pot genera complicaţii postoperatorii precum degradarea colagenului, sensibilitate postoperatorie şi microscurgeri.

Gravarea selectivă ar include aplicarea acidului fosforic 37% la periferia smalţului timp de 15 secunde. După clătirea minuţioasă cu apă, adezivul autogravant ar fi aplicat atât pe dentină, cât şi pe smalţ şi fotopolimerizat în maniera obişnuită. Această tehnică modificată s-a dovedit a creşte forţa adezivă la smalţ în cazul adezivilor uşor autogravanţi.110 Rotta şi colab95 au stabilit că forţa adezivă a unui adeziv autogravant cu pH redus ar fi îmbunătăţită prin pretratarea smalţului cu acid fosforic.

Referinţe bibliografice:

  1. Nelsen RJ, Wolcott RB, Paffenbarger GC. Fluid exchange at the margins of dental restorations. J Am Dent Assoc. 1952;44(3):288-295.
  2. Rose EE, Lal J, William -588.
  3. Buonocore MG. A simple method of increasing the adhesion of acrylic filling materials to enamel surfaces. J Dent Res. 1955;34(6):849-853.
  4. Lopes GC, Thys DG, Klaus P, et al. Enamel acid etching: A review. Compend Contin Educ Dent. 2007;28(1):18-25.
  5. Söderholm KJ. Dental adhesives…how it all started and later evolved. J Adhes Dent. 2007;9(Suppl 2):227-230.
  6. Mclean JW. Historical overview: the pioneers of enamel and dentin bonding. In: Roulet JF, Degrange M, eds. Adhesion: The Silent Revolution in Dentistry. Chicago, IL: Quintessence Publishing; 2000:13-17.
  7. Brudevold F, Bounocore M, Wileman W. A report on a resin composition capable of bonding to human dentin surfaces. J Dent Res. 1956;35(6):846-851.
  8. Kugel G, Ferrari M. The science of bonding: from first to sixth generation. J Am Dent Assoc. 2000;131(Suppl):20S-25S.
  9. McLean JW. Dental materials developments in the UK: a personal view. J Dent Res. 1996;75(11):1816-1819.
  10. Bowen RL. Adhesive bonding of various materials to hard tooth tissues. II. Bonding to dentin promoted by a surface-active comonomer. J Dent Res. 1965;44(5):895-902.
  11. Schouboe PJ, Paffenbarger GC, Sweeney WT. Resin cements and posterior-type direct filling resins. J Am Dent Assoc. 1956;52(5):584-600.
  12. Setcos JC, Staninec M, Wilson NH. The development of resin-bonding for amalgam restorations. Br Dent J. 1999;186(7):328-332.
  13. Jedrychowski JR, Caputo AA, Folinart R. Effects of adhesion promoters on resin-enamel retention. J Dent Res. 1979;58(4):1371-1376.
  14. Charlton DG. Dentin bonding: past and present. Gen Dent. 1996;44(6):498-507.
  15. Das UM, Suma G. Bonding agents in pit and fissure sealants: A review. Inter J Clin Ped Dent. 2009;2(3):1-6.
  16. Harris RK, Phillips RW, Swartz ML. An evaluation of two resin systems for restoration of abraded areas. J Prosthet Dent. 1974;31(5):537-546.
  17. Wolinsky LE, Armstrong RW, Seghi RR. The determination of ionic bonding interactions of N-phenyl glycine and N-(2-hydroxy-3-methacryloxypropyl)-N-phenyl glycine as measured by carbon-13 NMR analysis. J Dent Res. 1993;72(1):72-77.
  18. Buonocore MG. Principles of adhesive retention and adhesive restorative materials. J Am Dent Assoc. 1963;67:382-391.
  19. Söderholm KJ, Mariotti A. BIS-GMA-based resins in dentistry: are they safe? J Am Dent Assoc. 1999;130(2):201-209.
  20. Simonsen RJ. Pit and fissure sealant: review of the literature. Pediatr Dent. 2002;24(5):393-414.
  21. Cueto EI, Buonocore MG. Adhesive sealing of pits and fissures for caries prevention. J Dent Res. 1965;44:137.
  22. Gwinnett AJ, Bounocore MG. Adhesives and caries prevention; a preliminary report. Br Dent J. 1965;119:77-80.
  23. Cueto EI, Bounocore MG. Sealing of pits and fissures with an adhesive resin: its use in caries prevention. J Am Dent Assoc. 1967;75(1):121-128.
  24. Albers H. Tooth-Colored Restoratives: Principles and Techniques. 9th ed. Ontario, Canada: BC Decker Inc.; 2002:111.
  25. Fusayama T, Inoue M, Hirano T, Hosoda H. Crazing of acrylic fillings in relation to various inserting, finishing, and polishing techniques. J Dent Res. 1964;43(2):187-193.
  26. Langeland LK, Guttuso J, Jerome DR, Langeland K. Histologic and clinical comparison of Addent with silicate cements and cold-curing materials. J Am Dent Assoc. 1966;72:373-385.
  27. Buonocore M, Marsui A, Gwinnett AJ. Penetration of resin dental materials into enamel surfaces with reference to bonding. Arch Oral Biol. 1968;13(1):61-70.
  28. Stanley HR. Pulpal response to dental techniques and materials. Dent Clin North Am. 1971;15(1):115-126.
  29. Lee HL, Swartz ML. Sealing of developmental pits and fissures. I. In vitro study. J Dent Res. 1971;50(1):133-140.
  30. Tobias M, Cataldo E, Shiere FR, Clark RE. Pulp reaction to a resin-bonded quartz composite material. J Dent Res. 1973;52(6):1281-1286.
  31. Vojinovic O, Nyborg H, Brannstrom M. Acid treatment of cavities under resin fillings: bacterial growth in dentinal tubules and pulp reactions. J Dent Res. 1973;52(6):1189-1193.
  32. Retief DH. The intra-oral factors affecting adhesion. J Dent Assoc S Afr. 1970;25(11):392-399.
  33. Glantz PO, Larsson LA. The wettability of composite resinous filling materials. Acta Odontol Scand. 1971;29(5):539-548.
  34. Lee HL, Cupples AL, Schubert RJ, Swartz ML. An adhesive dental restorative material. J Dent Res. 1971;50(1):125-132.
  35. Stanley HR, Going RE, Chauncey HH. Human pulp response to acid pretreatment of dentin and to composite restoration. J Am Dent Assoc. 1975;91(4):817-825.
  36. Goldman HM, Gilmore HW, Irby WB, McDonald RE. Current Therapy in Dentistry. 6th ed. St. Louis, MO: CV Mosby; 1977:197-213.
  37. Brannstrom M, Nyborg H. The presence of bacteria in cavities filled with silicate cement and composite resin materials. Sven Tandlak Tidskr. 1971;64(3):149-155.
  38. Brannstrom M, Nyborg H. Pulpal reaction to composite resin restorations. J Prosthet Dent. 1972;27(2):181-189.
  39. Brannstrom M, Nyborg H. Cavity treatment with a microbicidal fluoride solution: growth of bacteria and effect on pulp. J Prosthet Dent. 1973;30(3):303-310.
  40. Brannstrom M, Nyborg H. Bacterial growth and pulpal changes under inlays cemented with zinc phosphate cement and Epoxylite CBA 9080. J Prosthet Dent. 1974;31(5):556-565.
  41. Brannstrom M, Nyborg H. Pulpal reaction to polycarboxylate and zinc phosphate cements used with inlays in deep cavity preparations. J Am Dent Assoc. 1977;94(2):308-310.
  42. Brannstrom M, Vojinovic O. Response of the dental pulp to invasion of bacteria around three filling materials. ASDC J Dent Child. 1976;43(2):83-89.
  43. Qvist V. Pulp reactions in human teeth to tooth colored filling materials. Scand J Dent Res. 1975;83(2):54-66.
  44. Brannstrom M, Nordenvall KJ. Bacterial penetration, pulpal reaction and the inner surface of Concise enamel bond. Composite fillings in etched and unetched cavities. J Dent Res. 1978;57(1):3-10.
  45. Johnsson G, Brannstrom M. Reinigung und isolierung präparierter flächen (II). Die Quintessenz. 1976;27(4):123-128.
  46. Roberson TM, Heymann HO, Swift EJ. Sturdevant’s Art and Science of Operative Dentistry. 4th ed. St. Louis, MO: Mosby; 2002:244.
  47. Retief DH, Denys FR. Adhesion to enamel and dentin. Am J Dent. 1989;2(Spec No.):133-144.
  48. Fusayama T. The problems preventing progress in adhesive restorative dentistry. Av Dent Res. 1988;2(1):158-161.
  49. Vaidyanathan TK, Vaidyanathan J. Recent advances in the theory and mechanism of adhesive resin bonding to dentin: a critical review. J Biomed Mater Res B Appl Biomater. 2009;88(2):558-578.
  50. Helvey GA. The history of adhesive bonding. Dentalaegis web site. cde.dentalaegis.com/courses/4508-the-history-of-adhesive-bonding. Accessed October 12, 2011.
  51. Kanca J III. Bonding to tooth structure: a rational rationale for a clinical protocol. J Esthet Dent. 1989;1(4):135-138.
  52. Bertolotti RL. Total etch—the rational dentin bonding protocol. J Esthet Dent. 1991;3(1):1-6.
  53. Bassiouny M, Ying L. Adhesive compatibility of restorative resins with dentin bonding agents [abstract]. J Dent Res. 1984;63:232.
  54. Broome JC. Duke ES, Norling BK. Shear bond strengths of composite resins with three different adhesives [abstract]. J Dent Res. 1985;64:244.
  55. Garg N, Garg A. Textbook of Operative Dentistry. New Delhi, India: Jaypee Brothers Medical Publishers; 2010:246.
  56. Pashley DH, Livingston MJ. Effect of molecular size on permeability coefficients in human dentine. Arch Oral Biol. 1978;23(5):391-395.
  57. Nakabayashi N, Kojima K, Masuhara E. The promotion of adhesion by the infiltration of monomers into tooth substrates. J Biomed Mater Res. 1982;16(3):265-273.
  58. Nakabayashi N. Bonding of restorative materials to dentine: the present status in Japan. Int Dent J. 1985;35(2):145-154.
  59. Kanca J III. A method for bonding to tooth structure using phosphoric acid as a dentin-enamel conditioner. Quintessence Int. 1991;22(4):285-290.
  60. Gwinnett AJ. Moist versus dry dentin: its effect on shear bond strength. Am J Dent. 1992;5(3):127-129.
  61. Sugizaki J. The effects of various primers on dentin adhesion of adhesive composites. Jpn T Conserv Dent. 1991;34:228-265.
  62. Pashley DH. The evolution of dentin bonding. Dent Today. 2003;22(5):112-119.
  63. Gwinnett AJ. Dentin bond strength after air drying and rewetting. Am J Dent. 1994;7(3):144-148.
  64. Perdigão J, Geraldeli S. Bonding characteristics of self-etching adhesives to intact versus prepared enamel. J Esthet Restor Dent. 2003;15(1):32-41.
  65. Perdigão J, Geraldeli S, Hodges JS. Total-etch versus self-etch adhesive: effect on postoperative sensitivity. J Am Dent Assoc. 2003;134(12):1621-1629.
  66. Tay FR, Gwinnett AJ, Pang KM, Wei SH. Structural evidence of a sealed tissue interface with a total-etch wet-bonding technique in vivo. J Dent Res. 1994;73(3):629-636.
  67. Söderholm KJ. Dental adhesives…how it all started and later evolved. J Adhes Dent. 2007;9(Suppl 2):227-230.
  68. Alhadainy HA, Abdalla AI. 2-year clinical evaluation of dentin bonding systems. Am J Dent. 1996:9(2):77-79.
  69. Brunton PA, Cowen AJ, Wilson MA, Wilson NH. A three-year evaluation of restorations placed with a smear-layer-mediated dentin bonding agent in non-carious cervical lesions. J Adhes Dent. 1999;1(4):333-341.
  70. Mandras RS, Thurmond JW, Latta M, et al. Three-year clinical evaluation of the Clearfil Liner Bond system.Oper Dent. 1997;22(6):266-270.
  71. Ferrari M, Mannocci F, Vichi A, Davidson CL. Effect of two etching times on the sealing ability of Clearfil Liner Bond 2 in Class V restorations. Am J Dent. 1997;10(2):66-70.
  72. Yoshiyama M, Sano H, Carvalho RM, Pashley DH. Adhesive mechanism of a self-etching/self-priming adhesive resin to human enamel and dentin. J Hard Tiss Biol. 1996;5(1):31-35.
  73. Pashley EL, Comer RW, Simpson MD, et al. Dentin permeability: sealing the dentin in crown preparations.Oper Dent. 1992;17(1):13-20.
  74. Helvey GA. Prehybridization: an alternative method for dentin bonding. Dent Today. 2000;19(12):82-87.
  75. Paul SJ, Schärer P. The dual bonding technique: a modified method to improve adhesive luting procedures. nt J Periodontics Restorative Dent. 1997;17(6):536-545.
  76. Okuda M, Nikaido T, Maruoka R, et al. Microtensile bond strengths to cavity floor dentin in indirect composite restorations using resin coating. J Esthet Restor Dent. 2007;19(1):38-46.
  77. Magne P, Kim TH, Cascione D, Donovan TE. Immediate dentin sealing improves bond strength of indirect restorations. J Prosthet Dent. 2005;94(6):511-519.
  78. Bertschinger C, Paul SJ, Lüthy H, Schärer P. Dual application of dentin bonding agents: effect on bond strength. Am J Dent. 1996;9(3):115-119.
  79. Dietschi D, Monasevic M, Krejci I, Davidson C. Marginal and internal adaptation of class II restorations after immediate or delayed composite placement. J Dent. 2002;30(5-6):259-269.
  80. Stavridakis MM, Krejci I, Mange P. Immediate dentin sealing of onlay preparations: thickness of pre-cured Dentin Bonding Agent and effect of surface cleaning.Oper Dent. 2005;30(6):747-757.
  81. Dillenburg AL, Soares CG, Paranhos MPG, et al. Microtensile bond strength of prehybridized dentin: storage time and surface treatment effects. J Adhes Dent. 2009;11(3):231-237.
  82. de Andrade OS, de Goes MF, Montes MA. Marginal adaptation and microtensile bond strength of composite indirect restorations bonded to dentin treated with adhesive and low-viscosity composite. Dent Mater. 2007;23(3):279-287.
  83. Jayasooriya PR, Pereira PN, Nikaido T, et al. The effect of a “resin-coating” on the interfacial adaptation of composite inlays.Oper Dent. 2003;28(1):28-35.
  84. Nikaido T, Cho E, Nakajima M, et al. Tensile bond strengths of resin cements to bovine dentin using resin coating. Am J Dent. 2003;16(Spec No.):41A-46A.
  85. Dietschi D, Olsburg S, Krejci I, Davidson C. In vitro evaluation of marginal and internal adaptation after occlusal stressing of indirect class II composite restorations with different resinous bases. Eur J Oral Sci. 2003;111(1):73-80.
  86. Van Meerbeek B, Vargas M, Inoue S, et al. Adhesives and cements to promote preservation dentistry.Oper Dent. 2001;26(Suppl 6):S119-S144.
  87. Magne P, Magne M, Belser UC. Adhesive restorations, centric relation, and the Dahl principle: minimally invasive approaches to localized anterior tooth erosion. Eur J Esthet Dent. 2007;2(3):260-273.
  88. Powers JM, Farrah JW. Technique sensitivity in bonding enamel and dentin. Compend Contin Educ Dent. 2010;31(Spec No. 3):1-9.
  89. Opdam NJ, Feilzer AJ, Roeters JJ, Smale I. Class I occlusal composite resin restorations: in vivo post-operative sensitivity, wall adaptation, and microleakage. Am J Dent. 1998;11(5):229-234.
  90. Craig RG, Powers JM, Wataha JC, eds. Dental Materials: Properties and Manipulation. 9th ed. St Louis, MO: Mosby Elsevier; 2008.
  91. Söderholm KJ, Guelmann M, Bimstein E. Shear bond strength of one 4th and two 7th generation bonding agents when used by operators with different bonding experience. J Adhes Dent. 2005;7(1):57-64.
  92. Alex G, Leinfelder KF, Swift E Jr. Are three-step total-etch systems still the gold standard? Inside Dentistry2008;4(10):72-73.
  93. Wilder AD Jr, Swift EJ Jr, Heymann HO, et al. A 12-year clinical evaluation of a three-step dentin adhesive in noncarious cervical lesions. J Am Dent Assoc. 2009;140(5):526-535.
  94. Grewal MS, Grewal SB, Sharm N. Bonding systems: present and future. JIDA. 2011;5(5):656-658.
  95. Rotta M, Bresciani P, Moura SK, et al. Effects of phosphoric acid pretreatment and substitution of bonding resin on bonding effectiveness of self-etching systems to enamel. J Adhes Dent. 2007;9(6):537-545.
  96. Tay FR, Pashley DH, Peters MC. Adhesive permeability affects composite coupling to dentin treated with a self-etch adhesive.Oper Dent. 2003;28(5):610-621.
  97. Kenshima S, Reis A, Uceda-Gomez N, et al. Effect of smear layer thickness and pH of self-etching adhesive systems on the bond strength and gap formation to dentin. J Adhes Dent. 2005;7(2):117-126.
  98. Pashley DH, Tay FR. Aggressiveness of contemporary self-etching adhesives. Part II: etching effects on unground enamel. Dent Mater. 2001;17(5):430-444.
  99. Lührs AK, Guhr S, Schilke R, et al. Shear bond strength of self-etch adhesives to enamel with additional phosphoric acid etching.Oper Dent. 2008;33(2):155-162.
  100. Kallenos TN, Al-Badawi E, White GE. An in vitro evaluation of microleakage in class I preparations using 5th, 6th and 7th generation composite bonding agents. J Clin Pediatr Dent. 2005;29(4):323-328.
  101. Watanabe T, Tsubota K, Takamizawa T, et al. Effect of prior acid etching on bonding durability of single-step adhesives.Oper Dent. 2008;33(4):426-433.
  102. Brackett WW, Ito S, Nishitani Y, et al. The microtensile bond strength of self-etching adhesives to ground enamel.Oper Dent. 2006;31(3):332-337.
  103. Ibrahim IM, Elkassas DY, Yousry MM. Effect of EDTA and phosphoric acid pretreatment on the bonding effectiveness of self-etch adhesives to ground enamel. Eur J Dent. 2010;4(4):418-428.
  104. Christensen GJ. Making Class II resin-based composite restorations predictable and profitable. J Am Dent Assoc. 2010;141(4):457-460.
  105. Ritter R. Using selective etch technique for esthetic restorations. Inside Dentistry. 2011;7(3):102-103.
  106. Rotta M, Bresciani P, Moura SK, et al. Effects of phosphoric acid pretreatment and substitution of bonding resin on bonding effectiveness of self-etching systems to enamel. J Adhes Dent. 2007;9(6):537-545.
  107. Van Landuyt K, Kanumilli P, De Munck J, et al. Bond strength of a mild self-etch adhesive with and without prior acid-etching. J Dent. 2006;34(1):77-85.
  108. Ikeda M, Tsubota K, Takamizawa T, et al. Bonding durability of single-step adhesives to previously acid-etched dentin.Oper Dent. 2008;33(6):702-709.
  109. Torii Y, Itou K, Nishitani Y, et al. Effect of phosphoric acid etching prior to self-etching primer application on adhesion of resin composite to enamel and dentin. Am J Dent. 2002;15(5):305-308.
  110. Perdigão J, Gomes G, Lopes MM. Influence of conditioning time on enamel adhesion. Quintessence Int. 2006;37(1):35-41.
  111. Magne P, Nielsen B. Interactions between impression materials and immediate dentin sealing. J Prosthet Dent. 2009;102(5):298-305.

Despre autor:

Gregg A. Helvey, DDS
Adjunct Associate Professor
Virginia Commonwealth University School of Dentistry
Richmond, Virginia

Private Practice
Middleburg, Virginia

written by

The author didn‘t add any Information to his profile yet.

Comments are closed.

Leave a Reply

Want to join the discussion?
Feel free to contribute!