OSTEODENSIFICAREA – raționament

Originally published in Compendium, an AEGIS publication.

Osseodensification: An Overview of Scientific Rationale and Biological Background by Michael A. Pikos, DDS; and Richard J. Miron, DDS, PhD. Originally published in Compendium of Continuing Education in Dentistry 40 (4) April 2019. © 2019 AEGIS Publications, LLC. All rights reserved. Reprinted with permission of the publishers.Traducere și redactare: Lector Univ. Dr. Blanka Petcu

În stomatologia implantară, stabilitatea mecanică primară este considerată un deziderat pentru reușita osteointegrării. Cu alte cuvinte, arhitectura osului alveolar aferent implantării este esențială în dictarea ratei terapeutice de succes.

Imediat după inserare, survine o serie de evenimente celulare și moleculare direct pe suprafața implantului (apoziție), prin care țesuturile gazdă integrează biologic biomaterialul “străin” în structura osului nativ. Deși osul cortical este responsabil de asigurarea rezistenței la încărcarea torsională și de stabilitatea inițială crescută a implantului, osul trabecular este mai bogat în conținut celular și prezintă o vascularizare abundentă, fiind, prin urmare, capabil să furnizeze mai rapid celule progenitoare spre suprafața implantului.

Această primă parte a articolului prezintă evenimentele fundamentale de remodelare biologică ce au loc după inserarea implantului și evidențiază metodele chirurgicale utilizate de-a lungul anilor cu scopul de a crește stabilitatea primară. Se dezbat apoi protocoalele de încărcare a implanturilor cu utilizarea torsiunii reduse, crescute și excesive. În cele din urmă, autorii introduc raționamentul biologic care susține conceptul osteodensificării la nivelul osteotomiilor, intens utilizate în stomatologia modernă pe implanturi.

Osteocitele și BLC (celulele care căptușesc osul – bone lining cells, BLC) joacă roluri importante în remodelarea osoasă. Osteocitele sunt celule mecano-sensibile esențiale care reglează masa osoasă prin coordonarea osteoblastelor osteoformatoare și a osteoclastelor ce resorb osul.1 În timp ce osteoblastele provin din celulele stem mezenchimale și sintetizează matricea osoasă nouă, osteoclastele sunt celule multinucleate terminal diferențiate, descendente ale liniei monocite-macrofage.2

BLC sunt celulele responsabile de formarea osului pe suprafețele osoase noi și se caracterizează printr-o arhitectură cu formă plată, regăsindu-se în primul rând la nivelul osului trabecular.3,4 Diverse studii au demonstrat că factorii de creștere și citokinele sunt responsabile pentru introducerea proliferării BLC și a osteoblastelor înainte de formarea osului, sub acțiunea semnalelor osteogenice specifice.5,6 Acești factori externi, incluzând hormonul paratiroidian, proteinele morfogenetice osoase, factorul de creștere a fibroblaștilor-2, precum și încărcarea mecanică, induc ieșirea celulelor BLC din forma lor statică în faza funcțională activă.2,5,7 Prezența BLC observată histologic pe o suprafață osoasă sau pe un biomaterial osos (grefă osoasă sau implant dentar) indică un puternic potențial osteogenic și adesea reprezintă un semnal major al integrării biomaterialului osos.3

Încărcarea și resorbția osoasă

Osteocitele și BLC formează un sistem de comunicare în cadrul căruia, aceste două componente își reglează reciproc funcția mecano-receptivă.1 Osteocitele simt o ușoară creștere a mecano-semnalizării (ce poate fi generată de încărcare) și semnalează celulelor BLC să sporească formarea osului și să inhibe resorbția.8,9 În schimb, neîntrebuințarea osului scutit de încărcarea mecanică este un exemplu pentru o semnalizare redusă, având drept consecință pierderea osoasă.

Mai mult, dacă sunt prezente încărcarea excesivă sau microdistrugerea, se poate observa o apoptoză mai intensă a osteocitelor.2-4,6 Apoptoza osteocitelor se remarcă de obicei cel mai aproape de suprafața osului cortical sub presiune mecanică ridicată, întrucât mecanic, suprafața osului este mai sensibilă atunci când se compară cu porțiunea internă a osului trabecular.10,11

Această teorie este deosebit de relevantă clinic. Conceptul de osteodensificare aplicat osului cortical dens este mai predispus la sensibilitatea mecanică/presiunea crescută/pierderea osoasă, după cum se va discuta în continuare, în cadrul acestui articol. Ca urmare, poate surveni apoptoza osteocitelor și pierderea ulterioară a osului.

Remodelarea osoasă în jurul implanturilor dentare

La scurt timp după plasarea implantului dentar are loc o secvență de răspunsuri imuno-inflamatoare, urmată de evenimente angiogenice și osteogenice. Această secvență este influențată în principal de caracteristicile suprafeței implantului, incluzând topografia suprafeței, chimia și compoziția materialului, care fie facilitează, fie împiedică absorbția proteinelor pe suprafața implantului. În consecință, trombina și fibrinogenul se atașează la suprafața implantului și joacă un rol cheie în homeostazia timpurie, întrucât eliberarea citokinelor și a factorilor de creștere stimulează depunerea ulterioară a matricei de colagen în jurul stratului de oxid de titan al implantului, ducând la os nou format (ce apare de obicei în 5 zile). După o perioadă de 8 până la 12 săptămâni, osul lamelar inițiază stabilitatea biologică, și anume osteointegrarea.12

Ulterior, ca și în cazul dentiției naturale, implanturile sunt supuse remodelării țesutului dur și moale, unde lățimea biologică medie din jurul implanturilor a fost raportată în jurul valorii de 3,5 mm.13 Numeroase cercetări au sugerat că microspațiul din cazul unui implant cu 2 componente se asociază cu o mai mare pierdere de os crestal.14 Conexiunea dintre bont și implant permite, de obicei, existența unui spațiu restant cuprins între 10 micrometri (µm) și 50 µm și, drept rezultat, efectul de pompare al unui lichid conținut de cavitatea implantului poate facilita colonizarea bacteriană a spațiului cu bacterii gram pozitive și gram negative.14 Această constatare a determinat cercetătorii să studieze efectele conexiunilor implantare interne în comparație cu cele externe.15

Mai mult, în ultimii ani, studiul privind efectele conexiunii dintre bont și implant (schimbarea platformei) asupra impactului lățimii biologice din jurul implanturilor a reprezentat subiectul unei intense dezbateri.16

Deși cercetările continue s-au străduit să optimizeze designul implantului, fie pentru a îmbunătăți stabilitatea și/sau osteointegrarea implantului, fie pentru a minimiza pierderea osului marginal, s-a acordat o atenție mult mai mică optimizării regiunii implantare în cursul preparării osteotomiei. Prin urmare, va fi prezentată încontinuare și o recenzie a literaturii cu privire la efectele densității inițiale a osului asupra stabilității inițiale. Ulterior, vor fi dezbătute și diverse abordări chirurgicale, incluzând conceptul osteodensificării ca o nouă metodă chirurgicală destinată să îmbunătățească stabilitatea inițială a implantului prin condensarea/compactarea osului autogen disponibil.

Efectul calității osoase inițiale asupra osteointegrării și a valorilor de torsiune a implantului

Valorile torsiunii de inserție a implantului (implant insertion torque, IT) cuprinse în intervalul 25-45 Ncm s-au dovedit a fi ideale în cursul inserării implantului pentru a preveni microdeplasarea ce ar putea duce la încapsularea fibroasă.17 În schimb, valorile IT crescute s-au asociat cu o presiune critică ce generează microfracturi și necroză osoasă. Diverse modele animale au demonstrat că valorile IT crescute pot provoca microdistrugeri complexe care inițiază remodelarea osoasă. Mai mult, resorbția osului cortical survine mai rapid în comparație cu a osului trabecular, ceea ce se datorează vascularizației sale reduse.18

Aceste constatări pe modele animale sunt concordante cu studiile umane radiografice și histomorfometrice care au evidențiat, în mod clar, că implanturile plasate cu o valoare IT mare  (>50 Ncm) pot fi supuse unei pierderi osoase periimplantare mai accentuată în etapele timpurii ale vindecării, în comparație cu cele inserate „mai pasiv”.19

O analiză recentă pe scale multiple a determinat totodată că efectul sub-frezării unei osteotomii implantare pentru a obține valori IT mai mari a condus la un strat dublu de osteocite apoptotice în comparație cu valorile IT reduse.20 De aceea, studiile anterioare par să indice că o lipsă a stabilității primare poate periclita osteintegrarea, deși IT crescută poate, de asemenea, compromite menținerea pe termen lung a nivelurilor osoase periimplantare.17

Un factor la fel de important care influențează reușita implantului este efectul densității osoase inițiale asupra stabilității primare. Primele studii publicate de Misch în domeniul implantologiei clasificau crestele osului alveolar în patru tipuri majore.21 În consecință, osul dens este localizat la nivelul mandibulei anterioare, în vreme ce osul trabecular mai poros se găsește la nivelul maxilei posterioare. Este important de reținut că, deși osul cortical oferă o mai mare rezistență la compresiune și o mai bună stabilitate inițială a implantului, vascularizarea mai redusă a osului compact are impact nu doar asupra potențialului angiogenic al osului din jurul implantului, ci reduce, totodată, capacitatea celulelor osteogenice să migreze spre regiune, ceea ce poate conduce la un turnover osos diminuat și o posibilă pierdere osoasă periimplantară.

Simons și colab au condus un studiu care investiga proporția de os trabecular/cortical la nivelul pierderii osului marginal după inserarea implantului.22 Ei au remarcat că o proporție mai mare de os trabecular – de peste 50% până la 60% – a minimizat semnificativ pierderea timpurie a osului (~0,6 mm până la 0,7 mm) în comparație cu locațiile cu implanturi care prezentau mai puțin os trabecular dar cantități mai mari de conținut cortical (~1,5 mm). De aceea, se recomandă minimizarea valorilor IT crescute, îndeosebi în prezența unui strat cortical gros.

Pentru a evita pierderea osoasă în regiunea crestei, Simons și colab au recomandat conicizarea osteotomiei cu scopul de a reduce valorile IT crescute în locațiile cu pereți corticali groși.22 (Nota editorului: continuarea acestui articol pe tema tehnicii de preparare a osteodensificării, programat pentru următorul număr al revistei, va sublinia indicațiile clinice ale procedurii.)

Pe scurt, osul cortical prezintă o serie de dezavantaje în comparație cu osul trabecular, inclusiv aportul sanguin redus și prezența limitată a celulelor osteoprogenitoare.23 Mai mult, osul crestal are cele mai mari niveluri de presiune, însă este și cel mai sensibil din punct de vedere mecanic.10,11 Ca urmare, apoptoza osteocitelor (cauzată de microdistrugere și presiune crescută) este mai frecventă în cazul osului cortical și promovează un semnal resorbtiv mai puternic (pierdere osoasă mai mare și mai rapidă).10,11 Din aceste motive combinate, osul crestal cortical este un factor de risc în cursul inserării implantului și trebuie luate în considerare calitatea inițială și caracteristicile osului.

Rezultatele implantării imediate la torsiuni mari și mici

Întrucât se consideră că stabilitatea primară crescută generează o mai bună osteointegrare, o serie de studii clinice au investigat această ipoteză. În mod cert, în cazul inserării implantului imediat, cu sau fără încărcare imediată, se impune o stabilitate primară (>32 Ncm).24,25 Cu toate acestea, diferite grupuri de cercetători au arătat că, atunci când implanturile se plasează cu valori IT mari (≥50 Ncm), se poate observa o accentuare a pierderii osului marginal și a recesiei, mai ales în prezența unui os bucal subțire.26 Când în cursul inserării implantului se utilizează valori IT extrem de mari (>70 Ncm), s-a constatat că pierderea osului marginal a fost semnificativ mai mare.27 În mod similar, ratele de eșec sunt și ele accentuate atunci când stabilitatea inițială este prea mică în momentul inserării implantului.

Aceste observații demonstrează în continuare că valorile inițiale ale torsiunii joacă un rol esențial în soarta nivelului osului periimplantar. În mod interesant, au trecut peste 20 ani de când Summers a demonstrat compactarea osului prin utilizarea osteotoamelor pentru a crește stabilitatea primară a implanturilor fără îndepărtarea țesutului osos, putând îmbunătăți astfel vindecarea finală a osului.28-30 Cu toate acestea, este justificată prudența în cazul acestei tehnici, întrucât alți autori precum Büchter și colab sau Stavropoulos și colab au demonstrat că această tehnică ar putea compromite vindecarea osoasă din cauza microfracturilor asociate osului periimplantar, ce se corelează cu valori mari ale torsiunii de inserție a implantului.31,32

Din aceste motive, de-a lungul anilor s-au dezbătut intens diverse abordări cu instrucțiuni specifice pentru inserarea implantului. Exemplele includ utilizarea metodelor de frezare simplificate, cum ar fi plasarea unor implanturi cu diametre mai mari sub valori IT mai mari.26,27 Implanturile inserate cu valori IT mai mari au demonstrat stabilitate secundară adecvată și un contact os-implant (bone-to-implant contact, BIC) ferm, deși în același timp se menționa și faptul că procesul de vindecare era ușor mai întârziat din cauza necrozei inițiale a osului existent.33

În mod similar, studiile unei alte echipe de cercetare au demonstrat rezultate favorabile chiar și atunci când implanturile erau submersate la o torsiune de 0 Ncm, rezultatele finale fiind similare cu cele ale implanturilor plasate cu 30 Ncm sau 70 Ncm evaluate după 4 luni.34

Prin urmare, rămâne incert impactul valorilor IT crescute asupra pierderii de os periimplantar în comparație cu IT reduse.

Osteodensificarea

Stabilitatea biomecanică a implanturilor este dependentă de variați factori. În momentul inserării, macro- și microdesignul implantului, precum și calitatea și cantitatea osului înconjurător reprezintă parametri esențiali în ceea ce privește stabilitatea implantară inițială (fig. 1).35

De-a lungul anilor, au fost identificate protocoale diferite pentru creșterea stabilității primare a implanturilor, incluzând:

(1) protocolul de frezare care implică sub-prepararea osteotomiei;

(2) tipul implantului din prisma macrotexturii și microtexturii;

(3) utilizarea implanturilor mai lungi pentru a asigura BIC mai mare; și

(4) tehnici cu implicarea osteocondensării osului.

Osul a fost considerat de multă vreme un țesut ideal al organismului pentru că deține abilitatea de a fi flexibil (absoarbe energie); își schimbă forma prin deformare (fără a se fractura sau fisura în mod obligatoriu); rezistă la compresiune, lățindu-se când aceasta survine; și are capacitatea de a se alungi sub tensiune.36

De obicei, osul este preparat înainte de inserarea implantului cu ajutorul frezelor standard. În timpul rotirii frezei, vectorul de rezistență la tăiere a fost descris ca fiind în „permanentă schimbare”, ceea ce poate cauza ca tăișul frezei să acționeze de-a lungul suprafeței osoase la distanță de locul inițial al osteotomiei, inducând preparații sub-optime ale locației (fig. 2-4).37 Întrucât osul trabecular proaspăt, hidratat este un material ductil, are o bună capacitate de deformare plastică. Osteodensificarea este în esență un proces de ardere care redistribuie materialul osos pe suprafața osoasă prin deformarea plastică.37 Rotația în sensul opus acelor de ceasornic a frezelor de osteodensificare face ca freza să alunece de-a lungul suprafeței osului prin intermediul deformării plastice lente, care în mod intenționat a fost concepută astfel, pentru a beneficia de o forță compresivă mai mică decât rezistența finală a osului.

Din aceste motive, s-au creat frezele pentru osteodensificare. Spre deosebire de eliminarea osului din locația osteotomiei pentru implant, conceptul osteodensificării utilizează autogrefarea/condensarea compactă, care țintește menținerea volumului osos, ducând la o mai mare densitate inițială a osului și la un BIC (bone-to-implant contact, BIC) mai bun după inserarea implantului, cu accelerarea vindecării osoase. Deși inițial se poate obține o mai mare stabilitate osoasă, se poate observa o creștere a presiunii reziduale ce sporește activitatea osteogenică prin mecanobiologie. Stabilitatea crescută a implantului duce la valori IT și coeficienți de stabilitate implantară (implant stability quotient, ISQ) mai crescute, reducând astfel microdeplasarea. Trebuie acordată atenție inserării implanturilor în intervalul ideal.

Frezele de osteodensificare creează un feedback tactil în timp real, care informează chirurgul dacă este necesară o forță mai mare sau mai mică și permite ajustări imediate ale forțelor de avansare, în funcție de densitatea dată a osului. Aceste freze se rotesc în direcția opusă acelor de ceasornic și nu „taie” așa cum se întâmplă în cazul frezelor standard (fig. 5). Prin urmare, cresc densitatea osului în direcția lipsită de preparație (sensul opus acelor de ceasornic la  rotații pe minut).

În cursul procedurii, trebuie utilizate cantități abundente de lichid de irigație pentru a asigura lubrifierea adecvată între freză și suprafețele osoase cu scopul de a minimiza supraîncălzirea. Când se folosesc corect, la viteze adecvat de mari și într-o direcție inversată, fără preparație, cu irigație externă constantă, de-a lungul pereților și la baza osteotomiei se poate forma un strat osos dens, puternic.

Deoarece frezele de osteodensificare produc unde de compresiune în care presiunea se aplică spre exterior, osul se comprimă lateral în cursul rotației continue și a avansării concomitente a frezei. Aceasta facilitează „autogrefarea prin compactare” sau „osteodensificarea.” În cursul acestui proces, reziduurile osoase sunt redistribuite printre tăișurile frezei și se presează pe pereții trabeculari ai osteotomiei. Autogrefarea suplimentează compresia osoasă de bază, iar efectul de condensare acționează pentru a crește și mai mult densitatea pereților interni ai osteotomiei.38

Trisi și colab au studiat tehnica de osteodensificare pe un model animal și au constatat că osteodensificarea crește procentul densității osoase/valorile BIC (bone-to-implant contact, BIC) în jurul implanturilor dentare inserate în osul cu densitate mică față de tehnicile convenționale de frezare.38 Ei au raportat că osteodensificarea poate juca un rol în sporirea stabilității implantului prin reducerea microdeplasării.

Huwais și Meyer au cercetat la rândul lor tehnica osteodensificării, concluzionând că acumularea osului autogen de-a lungul componentei interne a locațiilor de osteotomie implantară a promovat stabilitatea primară a implantului inserat (fig. 6).39 Autorii au confirmat importanța volumului și a densității osoase suficiente în locația de implantare (îndeosebi în cazul osului cu densitate redusă) cu scopul de a obține un BIC bun și stabilitate primară favorabilă, ambele fiind factori esențiali pentru osteointegrare.

Rezultatele studiilor lor au demonstrat în mod clar că osteodensificarea a sporit semnificativ torsiunile de inserție și de îndepărtare, în comparație cu frezarea standard și frezarea extracțională. Nu s-au demonstrat diferențe semnificative în privința valorilor ISQ sau a creșterilor de temperatură între cele trei grupuri, confirmând siguranța osteodensificării. S-a concluzionat că, prin conservarea osului cu ajutorul osteodensificării, procesul de vindecare a fost accelerat și a crescut stabilitatea primară a implantului, în vreme ce in situ autogrefa osoasă s-a menținut de-a lungul suprafeței osteotomiei.

Pe scurt, modelele animale preliminare au dezvăluit o serie de constatări cheie. Osteodensificarea sporește densitatea mineralului osos în jurul zonei de periferie a osteotomiei și crește stabilitatea primară prin facilitarea valorilor de torsiune mai mari la inserția și îndepărtarea implantului. Cu toate acestea, clinicienii trebuie avertizați să nu supracomprime osul, în special în regiunea corticală a implantului.40 (Nota editorului: conceptul va fi tratat în detaliu în partea a doua a articolului care vizează acest subiect, ce se va concentra asupra utilizării clinice a osteodensificării). Din perspectiva siguranței clinice, osteodensificarea este similară cu frezarea standard când se folosesc adecvat viteza rotativă, viteza de penetrare și irigația concomitentă.

Prin intermediul osteodensificării, osul este autogrefat prin reaplicarea particulelor frezate într-o manieră compactă de-a lungul întregii profunzimi a osteotomiei, în special la baza sa. Procesul creează o osteotomie mai mică decât cea obținută prin tehnicile convenționale de frezare, datorită presiunii elastice de recuperare ce survine la îndepărtarea osteotomului din lăcașul creat. Rezultatul constă în valori BIC (bone-to-implant contact, BIC) raportate a fi de trei ori mai mari în cazul osteodensificării, în comparație cu frezarea standard.38,39

Concluzii

Tehnica de preparare cu osteodensificare a demonstrat capacitatea de a conserva volumul osos în două moduri: prin compresia osului trabecular cu deformarea viscoelastică și plastică, și autogrefarea prin compactare a particulelor osoase de-a lungul și la nivelul apexului osteotomiei. Aceste strategii vin după o serie de tehnici de osteotomie dezbătute anterior care doar compactau osul prin deformare.

De asemenea, autogrefarea prin impactare se folosește de peste două decenii în domeniul chirurgiei ortopedice pentru a îmbunătăți stabilitatea protezelor de șold totale.41 Filozofia acestor tehnici diferă de cea a frezării osului, în care osul este înlăturat. În loc, osul sănătos este menținut în lăcașul osteotomiei, în special în regiunile unde densitatea osului este deja compromisă.

Fig. 1 Cronologie tipică observată în cursul evaluării stabilității implanturilor dentare pe o perioadă de vindecare de 8 săptămâni. Deși, în mod obișnuit, stabilitatea primară a implanturilor este considerată crescută în săptămâna 0 când se plasează inițial într-un os gazdă adecvat, se remarcă o scădere a stabilității la aproximativ 4 săptămâni, moment în care stabilitatea inițială (osul vechi) scade și începe să se dezvolte stabilitatea secundară (osul nou). Mulți clinicieni caută să evite asemenea lipsuri de stabilitate prin modificarea protocoalelor de inserare a implanturilor și/sau prin utilizarea unor suprafețe de implanturi modificate chimic.

Fig. 2-4 Plasarea implantului prin utilizarea frezelor standard poate duce la frezarea o -axis, care uneori poate compromite rezultatele tratamentului implantar sau estetice pe termen lung. Aceste trei fotografii demonstrează exemple de cazuri în care multiple filete ale implanturilor au fost expuse din cauza osului bucal subțire (fotografiile clinice puse la dispoziție cu amabilitatea lui Salah Huwais, DDS).

Fig. 5 Tehnologia frezei de osteodensificare se bazează pe o nouă tehnică de preparare biomecanică a osului. Spre deosebire de tehnicile de frezare tradiționale, osteodensificarea nu excavează țesut osos. Mai degrabă, țesutul osos este compactat simultan și autogrefat în direcții de expansiune externă, dinspre osteotomie. Acest tip de freză prezintă patru sau mai multe regiuni care o ghidează cu precizie prin os datorită design-ului special conceput. Frezele produc o deformare plastică osoasă controlată, ce permite expansiunea unei osteotomii cilindrice, dar fără excavarea țesutului osos.

Fig. 6 Rezultatele unui studiu preclinic, demonstrând abilitatea frezelor de osteodensificare de a densifica osul. Rândul superior: imaginea suprafeței în cazul osteotomiei de 5,8 mm frezată standard (standard drilling, SD), preparată prin frezarea extracțională (extraction drilling, ED) și densificarea osoasă (osseous densification, OD). Rândul al doilea și inferior: secțiuni intermediare și transversale cu tomografie microcomputerizată. Se observă stratul de os dens produs pe suprafața externă a grupului OD. (Imagini republicate cu permisiunea Quintessence Publishing Company Inc, după articolul Huwais S, Meyer EG. Int J Oral Maxillofac Implants. 2017;32(1):27-36; autorizație transmisă prin Copyright Clearance Center Inc).

Referințe bibliografice:

  1. Klein-Nulend J, Nijweide PJ, Burger EH. Osteocyte and bone structure. Curr Osteoporos Rep. 2003;1(1):5-10.
  2. Florencio-Silva R, Sasso GR, Sasso-Cerri E, et al. Biology of bone tissue: structure, function, and factors that influence bone cells. Biomed Res Int. 2015;2015:421746. doi: 10.1155/2015/421746.
  3. Miller SC, de Saint-Georges L, Bowman BM, Jee WS. Bone lining cells: structure and function. Scanning Microsc. 1989;3(3):953-960.
  4. Bowman BM, Miller SC. The proliferation and differentiation of the bone-lining cell in estrogen-induced osteogenesis. Bone. 1986;7(5):351-357.
  5. Matic I, Matthews BG, Wang X, et al. Quiescent bone lining cells are a major source of osteoblasts during adulthood. Stem Cells. 2016;34(12):2930-2942.
  6. Chow JW, Wilson AJ, Chambers TJ, Fox SW. Mechanical loading stimulates bone formation by reactivation of bone lining cells in 13-week-old rats. J Bone Miner Res. 1998;13(11):1760-1767.
  7. Donahue HJ, McLeod KJ, Rubin CT, et al. Cell-to-cell communication in osteoblastic networks: cell line-dependent hormonal regulation of gap junction function. J Bone Miner Res. 1995;10(6):881-889.
  8. Huiskes R, Ruimerman R, van Lenthe GH, Janssen JD. Effects of mechanical forces on maintenance and adaptation of form in trabecular bone. Nature. 2000;405(6787):704-706.
  9. van Oers RF, Ruimerman R, Tanck E, et al. A unified theory for osteonal and hemi-osteonal remodeling. Bone. 2008;42(2):250-259.
  10. Jahani M, Genever PG, Patton RJ, et al. The effect of osteocyte apoptosis on signalling in the osteocyte and bone lining cell network: a computer simulation. J Biomech. 2012;45(16):2876-2883.
  11. Adachi T, Aonuma Y, Taira K, et al. Asymmetric intercellular communication between bone cells: propagation of the calcium signaling. Biochem Biophys Res Commun. 2009;389(3):495-500.
  12. Davies JE. Understanding peri-implant endosseous healing. J Dent Educ. 2003;67(8):932-949.
  13. Tomasi C, Tessarolo F, Caola I, et al. Morphogenesis of peri-implant mucosa revisited: an experimental study in humans. Clin Oral Implants Res. 2014;25(9):997-1003.
  14. Ujiie Y, Todescan R, Davies JE. Peri-implant crestal bone loss: a putative mechanism. Int J Dent. 2012;2012:742439. doi: 10.1155/2012/742439.
  15. Berberi A, Maroun D, Kanj W, et al. Micromovement evaluation of original and compatible abutments at the implant-abutment interface. J Contemp Dent Pract. 2016;17(11):907-913.
  16. Atieh MA, Ibrahim HM, Atieh AH. Platform switching for marginal bone preservation around dental implants: a systematic review and meta-analysis. J Periodontol. 2010;81(10):1350-1366.
  17. Insua A, Monje A, Wang HL, Miron RJ. Basis of bone metabolism around dental implants during osseointegration and peri-implant bone loss. J Biomed Mater Res A. 2017;105(7):2075-2089.
  18. Wang L, Ye T, Deng L, et al. Repair of microdamage in osteonal cortical bone adjacent to bone screw. PLoS One. 2014;9(2):e89343.
  19. Duyck J, Corpas L, Vermeiren S, et al. Histological, histomorphometrical, and radiological evaluation of an experimental implant design with a high insertion torque. Clin Oral Implants Res. 2010;21(8): 877-884.
  20. Cha JY, Pereira MD, Smith AA, et al. Multiscale analyses of the bone-implant interface. J Dent Res. 2015;94(3):482-490.
  21. Misch CE. Bone classification, training keys to implant success. Dent Today. 1989;8(4):39-44.
  22. Simons WF, De Smit M, Duyck J, et al. The proportion of cancellous bone as predictive factor for early marginal bone loss around implants in the posterior part of the mandible. Clin Oral Implants Res. 2015;26(9):1051-1059.
  23. Kristensen HB, Andersen TL, Marcussen N, et al. Osteoblast recruitment routes in human cancellous bone remodeling. Am J Pathol. 2014; 184(3):778-789.
  24. Trisi P, Perfetti G, Baldoni E, et al. Implant micromotion is related to peak insertion torque and bone density. Clin Oral Implants Res. 2009;20 (5):467-471.
  25. Ottoni JM, Oliveira ZF, Mansini R, Cabral AM. Correlation between placement torque and survival of single-tooth implants. Int J Oral Maxillofac Implants. 2005;20(5):769-776.
  26. Barone A, Alfonsi F, Derchi G, et al. The effect of insertion torque on the clinical outcome of single implants: a randomized clinical trial. Clin Implant Dent Relat Res. 2016;18(3):588-600.
  27. Khayat PG, Arnal HM, Tourbah BI, Sennerby L. Clinical outcome of dental implants placed with high insertion torques (up to 176 Ncm). Clin Implant Dent Relat Res. 2013;15(2):227-233.
  28. Summers RB. A new concept in maxillary implant surgery: the osteotome technique. Compendium. 1994;15(2):152-158.
  29. Nkenke E, Kloss F, Wiltfang J, et al. Histomorphometric and fluorescence microscopic analysis of bone remodelling after installation of implants using an osteotome technique. Clin Oral Implants Res. 2002;13(6):595-602.
  30. Nóbrega AR, Norton A, Silva JA, et al. Osteotome versus conventional drilling technique for implant site preparation: a comparative study in the rabbit. Int J Periodontics Restorative Dent. 2012;32(3):e109-e115.
  31. Büchter A, Kleinheinz J, Wiesmann HP, et al. Biological and biomechanical evaluation of bone remodelling and implant stability after using an osteotome technique. Clin Oral Implants Res. 2005; 16(1):1-8.
  32. Stavropoulos A, Nyengaard JR, Lang NP, Karring T. Immediate loading of single SLA implants: drilling vs. osteotomes for the preparation of the implant site. Clin Oral Implants Res. 2008;19(1):55-65.
  33. Jimbo R, Janal MN, Marin C, et al. The effect of implant diameter on osseointegration utilizing simplified drilling protocols. Clin Oral Implants Res. 2014;25(11):1295-1300.
  34. Rea M, Lang NP, Ricci S, et al. Healing of implants installed in over- or under-prepared sites-an experimental study in dogs. Clin Oral Implants Res. 2015;26(4):442-446.
  35. Meyer U, Vollmer D, Runte C, et al. Bone loading pattern around implants in average and atrophic edentulous maxillae: a finite-element analysis. J Craniomaxillofac Surg. 2001;29(2):100-105.
  36. Seeman E. Bone quality: the material and structural basis of bone strength. J Bone Miner Metab. 2008;26(1):1-8.
  37. Bertollo N, Walsh WR. Drilling of bone: practicality, limitations and complications associated with surgical drill-bits. In: Klika V, ed. Biomechanics in Applications. London, UK: InTech; 2011.
  38. Trisi P, Berardini M, Falco A, Podaliri Vulpiani M. New osseodensification implant site preparation method to increase bone density in low-density bone. Implant Dent. 2016;25(1):24-31.
  39. Huwais S, Meyer EG. A novel osseous densification approach in implant osteotomy preparation to increase biomechanical primary stability, bone mineral density, and bone-to-implant contact. Int J Oral Maxillofac Implants. 2017;32(1):27-36.
  40. Wang L, Wu Y, Perez KC, et al. Effects of condensation on peri-implant bone density and remodeling. J Dent Res. 2017;96(4):413-420.
  41. Keblish PA, Neufeld SK, Varma C. Impaction autograft enhancement of femoral stem fixation in primary cementless THA. Orthopedics. 1996;19(9):759-762.

written by

The author didn‘t add any Information to his profile yet.

Comments are closed.

Leave a Reply

Want to join the discussion?
Feel free to contribute!