Q: Cât de consecvente sunt procedurile de augmentare verticală în regiunile anterioare faţă de cele posterioare?

Originally published in Compendium, an AEGIS publication.

Q: How consistent are vertical augmentation procedures in anterior versus posterior regions? By Craig M. Misch, DDS, MSD; Michael S. Block, DMD; Michael A. Pikos, DDS; and Homa H. Zadeh, DDS, PhD. Originally published in Compendium of Continuing Education in Dentistry 38(7) July/Aug 2017.© 2017 AEGIS Publications, LLC. All rights reserved. Reprinted with permission of the publishers.

Traducere & redactare: Lector Univ. Dr. Blanka Petcu

Despre autori:

Craig M. Misch, DDS, MDS
Clinical Associate Professor,
Departments of Periodontics and Prosthodontics
University of Florida College of Dentistry
Gainesville, Florida
Private Practice
Oral and Maxillofacial Surgery and Prosthodontics
Sarasota, Florida

Michael S. Block, DMD
Private Practice
Oral and Maxillofacial Surgery
Metairie, Louisiana

Michael A. Pikos, DDS
Clinical Associate Professor,
Departments of Periodontics and Prosthodontics
University of Florida College of Dentistry
Gainesville, Florida
Founder and CEO Pikos Institute
Private Practice
Oral and Maxillofacial Surgery
Palm Harbor, Florida

Homa H. Zadeh, DDS, PhD
Associate Professor
University of Southern California Herman Ostrow School of Dentistry
Los Angeles, California
Private Practice
Periodontology
Woodland Hills, California 

A: Craig M. Misch, DDS, MDS

Atunci când se discută de augmentarea verticală a osului, este important să se diferenţieze dacă defectul osos se află în interiorul conturului osos (intraosos) sau  în afara anvelopei osoase (extrosos). Defectele osoase verticale din interiorul conturului osos se pot reconstrui în mod mai predictibil pentru că au o capacitate mai mare de regenerare din pereţii osoşi învecinaţi şi dobândesc mai uşor acoperirea cu ţesut moale. Aceste defecte beneficiază, de asemenea, de o menţinere mai bună a spaţiului şi protejarea grefei în cursul vindecării, ceea ce explică gradul mare de predictibilitate a grefării sinusale. Augmentarea verticală pentru sporirea înălţimii crestei, adică augmentarea onlay, este dificilă din punct de vedere biologic şi clinic.

Tehnicile chirurgicale pentru augmentarea verticală includ: grefarea cu bloc de os, regenerarea osoasă ghidată (GBR), grefarea cu meşă de titan, cu interpoziţionare sau osteogeneza prin distracţie; nici una dintre metode nu s-a dovedit a fi superioară.

Multe recenzii se focalizează asupra supravieţuirii implantului ca şi determinare a succesului augmentării verticale.1Acest parametru poate înclina perspectiva chirurgului. Alegerea tehnicii şi /sau a materialului de grefare ar trebui să depindă de cantitatea de câştig osos necesar. Augmentările verticale mai reduse (<5 mm) se pot obţine predictibil prin mai multe metode, în timp ce câştigurile verticale mai mari vor necesita utilizarea osului autogen ca parte sau întreg al substratului de grefare.2

Domeniul ascendent al ingineriei tisulare oferă o alternativă la recoltarea osului de la pacient, utilizarea factorilor de creştere fiind principalul obiectiv în aplicaţiile stomatologice. Proteina morfogenetică osoasă cu o schelă de meşă din titan s-a dovedit a fi promiţătoare.3Cu toate acestea, lipsesc studiile în timp cu privire la supravieţuirea implantului şi pierderea osului marginal. O îngrijorare cu privire la grefarea osoasă verticală constă în stabilitatea augmentării de-a lungul timpului. Menţinerea favorabilă a osului s-a documentat cu tehnicile GBR şi grefarea onlay.4,5

Deşi cu rezultate consistente, augmentarea verticală este o procedură chirurgicală complexă şi sensibilă la tehnică, cu un risc considerabil la morbiditate şi complicaţii.6Ca atare, ar trebui efectuată de clinicieni cu bună pregătire şi experimentaţi. O cerinţă fundamentală este închiderea unui lambou netensionat, pasiv deasupra zonei grefate. Factorii specifici cum ar fi complianţa slabă, fumatul sau sănătatea compromisă pot diminua rezultatele. Reintervenţia sau augmentarea eşuată au un prognostic mai puţin predictibil.

Augmentarea onlay posterioară şi a mandibulei anterioare este mai puţin solicitantă întrucât principalul obiectiv este de a oferi un fundament osos pentru suportul protetic al implantului. Există tot mai multe dovezi care arată că implanturile scurte sunt eficiente în maxilarul şi mandibula posterioară şi utilizarea lor poate elimina necesitatea augmentării verticale.7Această opţiune reduce morbiditatea, lungimea tratamentului şi costurile şi aş considera-o ca o opţiune primară în multe cazuri.

Maxilarul anterior este mai dificil, îndeosebi la pacienţii cu o linie înaltă a zâmbetului, chiar şi atunci când chirurgia este efectuată cu pricepere. Dezvoltarea unei morfologii dentare ideale şi a unui profil de ţesut moale ideal este adesea evazivă (mai ales în înlocuirea papilei interdentare).8

Astăzi, clinicienii înţeleg mai bine limitările estetice în reconstrucţia defectelor din zona estetică. Sarcina revine laboratorului dentar şi dentistului restaurator pentru a înlocui ţesutul dur şi moale absent cu o restaurare cu aspect natural. Cu toate acestea, această abordare poate fi mai previzibilă şi preferată în obţinerea esteticii satisfăcătoare.

 

A:Michael S. Block, DMD

Augmentarea verticală a crestei alveolare este o procedură bine stabilită, multe lucrări fiind făcute în privinţa acestui tratament în mandibula şi maxilarul edentat pentru a ajuta retenţia protezei. Procedurile cu grefă onlay se numără printre metodele dedicate pentru efectuarea acestei terapii. Grefarea osului pe suprafața superioară a osului cortical alveolar rezidual se realizează mai întâi prin obţinerea accesului la osul cortical, iar apoi prin plasarea şi fixarea grefei de os la regiunea care urmează a fi augmentată şi cu închiderea ţesutului moale. S-au utilizat diverse materiale de grefare, cum ar fi corticală şi os spongios recoltate din creasta iliacă, os calvarian, simfizian şi osul ramurii, os provenit din bancă de oase, inclusiv alogrefă şi xenogrefă. Grefele includ blocuri de material, particule de material cu acoperire cu membrană sau o combinaţie a amândurora.

Avantajele utilizării unei grefe onlay includ evitarea nervului alveolar inferior (IAN), uşurinţa plasării grefei şi augmentarea verticală postoperatorie imediată. Întreruperea inciziei deasupra grefei poate duce la o diminuare a augmentării pe termen lung, totuşi, îndeosebi când se utilizează grefe predominant compuse din os cortical.9-11Cordaro şi colab10au raportat la nivelul mandibulei un câştig mediu vertical de 2,4 mm, deşi în momentul inserării implantului a rămas dar 1,4 mm din grefă. Grefele onlay s-au diminuat cu 41,5% în cursul primelor 6 luni. Proussaefs şi colab11au folosit grefe de bloc autogen recoltat intraoral pentru augmentarea verticală a crestei alveolare. Rezultatele lor au demonstrat o augmentare verticală de 5,75 mm la 1 lună după chirurgie şi 4,75 mm la 4-6 luni postchirurgical. S-a constatat o pierdere osoasă totală de 17,4% în cursul primelor 6 luni.

Dehiscenţa incizională şi expunerea grefei sunt complicaţii frecvente în cazul oricărei metode de grefare onlay. Când se utilizează blocuri de os simfizian sau de ramură mandibulară, dehiscenţa incizională duce la pierderea întregului bloc de grefă osoasă.8Când se expune osul din creasta iliacă spongioasă sau particulele de os prin dehiscenţa incizională, o porţiune a grefei poate fi încă viabilă, ceea ce poate duce la augmentare osoasă parţială. Când desfacerea inciziei survine deasupra unei grefe de particule cu membrană de acoperire, membrana poate necesita îndepărtarea şi, în funcţie de starea revascularizării grefei, poate fi reţinută o porţiune a grefei subiacente. Osul autogen recoltat din creasta iliacă sau coaste s-a demonstrat că duce la resorbţie semnificativă.9-11

Utilizarea osului sub formă de particule cu membrană de acoperire permite augmentarea orizontală şi verticală deopotrivă a mandibulei. Membrana este concepută pentru a preveni infiltraţia grefei particulate cu ţesut conjunctiv şi pentru a permite infiltrarea osului în masa grefei particulate mai degrabă decât în ţesutul conjunctiv, ducând la formarea unei cantităţi suficiente de os care să susţină implanturile şi, prin încărcarea funcţională a implantului, să retenţioneze osul care se formează.12S-a raportat o augmentare osoasă verticală de 3 până la 6 mm.12Pe lângă faptul că este tehnic dificil şi necesită un anumit nivel de expertiză pentru a obţine rezultate reuşite, principalul dezavantaj al utilizării membranelor este reprezentat de expunerea prematură a membranei prin mucoasă.12

Utilizarea meşei metalice s-a recomandat pentru a forma şi a reţine o grefă cu particule pentru augmentarea verticală a crestei. Boyne şi colab13au utilizat meşa pentru a forma o nouă creastă maxilară la pacienţii cu sindrom combinat anterior şi alţii cu o creastă maxilară atrofică. Dacă meşa nu s-a expus timpuriu după plasare, formarea osului a fost predictibilă. Când meşa s-a expus în cursul procesului de vindecare, totuşi, a necesitat îndepărtare, care în funcţie de momentul plasării, a dus la augmentarea crestei osoase bune sau slabe. Utilizarea meşei cu pori mai mici şi flexibilitate mai mare pentru augmentarea crestei mandibulare posterioare a demonstrat rezultate excelente, dar expunerea meşei rămâne încă un factor de luat în considerare.

Grefarea osoasă cu interpunere are o istorie lungă cu utilizarea a numeroase metode de reconstrucţie a mandibulei edentate posterioare.15-20Când se efectuează o osteotomie cu interpoziţionare şi segmentul osos alveolar se deplasează vertical, clinicianul trebuie să decidă cu privire la materialul optim pentru grefarea defectului. Grefele de măduvă spongioasă particulată au demonstrat vascularizaţie mai rapidă şi o activitate osteogenică mai intensă cu grefele de os autogen.21Schettler, care a propus tehnica sandviş pentru augmentarea verticală a mandibulei, a considerat că resorbţia mai redusă a osului ar surveni în cazul grefelor interpoziţionate pentru că grefa este înconjurată de os şi periost pe toate laturile, ceea ce facilitează o conexiune vasculară rapidă cu ţesuturile învecinate.18Jensen, în cadrul raportărilor privind osteotomiile cu interproziţionare sau sandviş în mandibula edentată posterioară înainte de inserarea implantului, a obţinut până la 8 mm de augmentare verticală a mandibulei posterioare prin osteotomia interpoziţională.22Înălţimea preoperatorie a osului a fost cu 3-7 mm deasupra canalului IAN. Osteotomiile orizontale au fost create cu 2 mm deasupra canalului IAN. Lamboul cu bază linguală s-a întins între 4 şi 8 mm. S-a utilizat o miniplacă pentru fixarea rigidă. În locaţia grefei interpoziţionale s-a plasat un ic cortical de os din creasta oblică externă şi particule de autogrefă. După 4 luni de vindecare s-au îndepărtat miniplăcile şi s-au inserat implanturi scurte (8 mm – 11 mm). Implanturile au fost încărcate la 3-4 luni de la inserare. Augmentarea verticală medie a mandibulei posterioare obţinută cu această tehnică a fost de 6 mm. Resorbţia osoasă a fost între 0 şi 1 mm cu o perioadă de control de la 1 la 4 ani. Marchetti şi colab23au raportat rezultate similare utilizând ca grefă particulele de os spongios autogen.

Grefarea cu interpoziţionare a mandibulei are limitări. Ea doar corectează defectele verticale, nu şi pe cele orizontale şi există o limitare anatomică a cantităţii de câştig vertical care se poate obţine care implică întinderea ataşamentelor de ţesut moale spre segmentul alveolar mobilizat pediculat al osului. Grefarea cu interproziţionare este totuşi o metodă sigură, predictibilă în obţinerea unei augmentări verticale de 5 până la 8 mm la nivelul mandibulei posterioare.8

 

A: Michael A. Pikos, DDS

Deşi există mai multe proceduri pentru augmentarea verticală a crestei, cum ar fi GBR, grefarea cu particule şi meşă de titan, incluzând proteina morfogenetică osoasă umană recomabinantă 2 (rhBMP-2), grefarea osoasă cu bloc autogen, osteogeneza prin distracţie şi grefarea osoasă cu interpoziţionare, literatura nu este clară cu privire la care procedură este optimă pentru că numeroşi parametri nu sunt determinaţi în cadrul respectivelor protocoale de grefare osoasă raportată.6,24,25

În primul rând nu este indicată natura şi amploarea exactă a defectelor osoase . Unele defecte sunt mai compromise decât altele şi prin urmare sunt mai dificile. Asemenea defecte sunt de obicei extraosoase cu doar un singur perete în esenţă care asigură aport sanguin pentru osul grefat. Este important de apreciat extinderea globală tridimensională, întrucât aceasta în schimb va dicta protocolul specific şi abordarea chirurgicală pentru reconstrucție. Cu cât este mai compromis defectul, cu atât este mai mare necesitatea pentru proceduri care asigură un potenţial regenerator optim.

În plus, definirea augmentării osoase reuşite este problematică întrucât din nou, literatura este contradictorie. De obicei, rata de supraviețuire a implanturilor se utilizează pentru evaluarea eficienţei globale a grefei osoase. O cale mai bună de a defini succesul grefei osoase poate consta în măsurarea volumului osos adecvat atins atât pe termen scurt şi termen lung deopotrivă. De asemenea, succesul implantului versus supravieţuirea implantului poate fi o cale mai bună de apreciere a eficienţei procedurii. Cinci principii cheie sunt vitale pentru augmentarea osoasă verticală: (1) designul inciziei/managementului lamboului; (2) prepararea locaţiei recipiente; (3) menţinerea spaţiului; (4) stabilitatea grefei; şi (5) închiderea primară lipsită de tensiune, inclusiv suturarea corespunzătoare.26-28

În general, obţinerea rezultatelor predictibile cu procedurile de grefare osoasă verticală în maxilarul anterior sau posterior şi la nivelul mandibulei este mai dificilă decât grefarea osoasă orizontală.25Acest lucru se datorează faptului că este mai greu de obţinut managementul adecvat al lamboului, menţinerea spaţiului, stabilitatea grefei şi închiderea adecvată a ţesutului moale pe întreaga durată a vindecării grefei în aceste cazuri. Dacă se compromite oricare dintre aceste principii, rezultatul final este adesea un compromis al grefei osoase care ar putea include eşecul grefei osoase şi pierderea parţială a locului recipient original (ţesut dur şi moale). Astfel, este mai important ca practicianul să fie la fel de calificat în managementul ţesutului moale/grefare ca şi în grefarea osoasă. Acest concept coincide cu filozofia Hybrid Surgeon™ pe care am promovat-o la Institutul Pikos în cadrul cursurilor care se focalizează pe protocoalele de grefare a ţesutului dur şi moale. Eu respect cu stricteţe principiile de bază prezentate aici pentru augmentarea osoasă verticală şi orizontală în toate ariile cavităţii orale. În cazul defectelor verticale de până la 3-4 mm, utilizez de obicei o grefă de bloc autogen29-31sau o procedură GBR.28,32În cazul defectelor mai ample, folosesc de obicei meşă de titan/grefarea cu particule, inclusiv rhBMP-2.33,34

În opinia mea, maxilarul anterior (adică zona estetică) şi mandibula posterioară reprezintă cele mai mari provocări pentru augmentarea verticală predictibilă. Zona estetică nu oferă prea mult spaţiu pentru eroare. Defectele din această arie care necesită augmentare osoasă verticală impun un nivel crescut de experienţă din partea clinicianului în conceptul de grefare a ţesutului moale şi dur cu cerinţele restauratoare adecvate. Aici în cea mai mare parte relaxarea ţesutului moale se poate obține doar din lamboul facial.

La mandibula posterioară, în cazul augmentării osoase verticale complicaţiile pot surveni dacă practicienii nu conştientizează importanţa eliberării lamboului lingual şi relaxarea adecvată a lamboului facial pentru închiderea primară. Din 1990 am utilizat protocolul de eliberare a lamboului lingual bazat pe disecţia boantă pe care am învăţat-o din protocoalele chirurgicale implantare subperiostale tripodale mandibulare.

În cele din urmă, importanţa experienţei operatorului nu se poate sublinia suficient când vine vorba de grefarea osoasă verticală reuşită. Aşa cum afirmau Aghaloo şi Moy6, procedurile de augmentare a crestei alveolare sunt foarte sensibile la tehnică şi la experienţa operatorului.

 

A:Homa H. Zadeh, DDS, PhD

Predictibilitatea augmentării verticale depinde de evaluarea riscului iniţial. Morfologia, dimensiunea, localizarea orală a defectului (ex. maxilar versus mandibulă; anterior versus posterior), calitatea şi sănătatea mucoasei şi stările sistemice se numără printre factorii principali de luat în considerare. În plus, considerentele practice includ experienţa clinicianului, disponibilitatea osului donor intraoral şi a ţesuturi moi şi aşteptările pacientului, respectiv dorinţa de a se supune procedurilor multiple dacă este necesar.

Morfologia şi dimensiunea defectului poate fi un predictor important al rezultatului. Defectele verticale care au o bază largă şi pereţi înclinaţi, cum ar fi crestele în formă de şa, răspund mai bine decât cele cu morfologie plană şi creastă subţire.35Starea parodontală a dinţilor adiacenţi este importantă pentru că înălţimea crestei la dinţii adiacenţi este nivelul maxim până la care poate surveni regenerarea. Când se tratează defecte adiacente dinților cu pierdere de ataşament parodontal, pentru îmbunătăţirea rezultatului poate fi necesară extruzia ortodontică sau extracția. Osul alveolar cu os spongios intern asigură un aport de sânge mai bun decât cel cu os monocortical dens. Dimensiunea defectului este de asemenea importantă: cu cât este mai mare defectul, cu atât este mai mică probabilitatea unei reparaţii complete a defectului.36

După realizarea unei evaluări detaliate a riscului iniţial, clinicianul poate răspunde mai multor întrebări: (1) Pacientul respectiv este un bun candidat pentru regenerare şi care este probabilitatea reparaţiei complete a defectului?; (2) Pacientul este dispus să se supună procedurilor repetate dacă sunt necesare?; (3) Practicianul deţine suficientă experienţă şi pricepere pentru a realiza tratamentul?

Următorul pas constă în selectarea unui protocol, a unui material şi a unei secvenţe adecvate. Selectarea protocolului şi a materialului corespunzător depinde de preferinţa clinicianului. Unele tehnici obişnuite utilizate la augmentarea verticală includ GBR, grefarea onlay şi osteogeneza de distracţie sau o combinaţie a acestora. Pentru a crea un spaţiu protejat se pot utiliza diverse dispozitive stabile ca formă, cum ar fi meşa de titan, membrana ranforsată cu titan sau şuruburile de distanţare. Se face alegerea osului autogen biomaterial (bloc sau sub formă de particule), xenogrefă, alogrefă sau material aloplastic. Se pot utiliza materiale biologice cum ar fi factorii de creştere recombinanţi sau concentratele plachetare autologe pentru a modula vindecarea plăgii. Cred că cu cât este mai dificilă morfologia defectului, cu atât mai importantă devine utilizarea osului autogen.

Fiecare regiune orală prezintă setul propriu de dificultăţi, necesitând diferite strategii. În mod particular, managementul lamboului, unul dintre cele mai importante aspecte ale augmentării crestei, variind în funcţie de fiecare regiune orală. Calitatea şi cantitatea mucoasei orale trebuie atent evaluate. Orice inflamaţie care poate fi consecinţa dinţilor existenţi sau a protezei trebuie rezolvată înainte de chirurgia regeneratoare. Deşi este importantă cantitatea şi calitatea mucoasei, este nerecomandabilă realizarea augmentării ţesutului moale înainte de augmentarea crestei.37Orice intervenţie chirurgicală poate cauza cicatrizarea mucoasei şi a periostului şi să complice eliberarea mucoasei pentru a obţine o aproximare primară a lamboului fără tensiune. Cel mai bine este să amânaţi augmentarea ţesutului moale până după augmentarea osului, probabil până la momentul inserării implantului.

În concluzie, augmentarea verticală este o procedură dificilă care necesită evaluarea minuţioasă a riscurilor şi selectarea protocolului, materialului şi secvenţelor terapeutice corespunzătoare. De asemenea, clinicienii ar trebui să îşi stabilească propriul nivel de confort pentru realizarea procedurii şi eligibilitatea pacientului pentru a fi supus terapiei. În caz contrar se poate lua în considerare o alternativă la augmentarea osoasă verticală.

 

Referinţe bibliografice:

  1. Chiapasco M, Casentini P, Zaniboni M. Bone augmentation procedures in implant dentistry. Int J Oral Maxillofac Implants. 2009;24(suppl):237-259.
  2. Milinkovic I, Cordaro L. Are there specific indications for the different alveolar bone augmentation procedures for implant placement? A systematic review. Int J Oral Maxillofac Surg. 2014;43(5):606-625.
  3. Misch CM, Jensen O, Pikos M, Malmquist J. Vertical bone augmentation using recombinant bone morphogenetic protein (rhBMP-2), mineralized bone allograft and titanium mesh: a retrospective cone beam computed tomography study. Int J Oral Maxillofac Implants. 2015;30(1):202-207.
  4. Urban IA, Jovanovic SA, Lozada JL. Vertical ridge augmentation using guided bone regeneration (GBR) in three clinical scenarios prior to implant placement: a retrospective study of 35 patients 12 to 72 months after loading. Int J Oral Maxillofac Implants. 2009;24(3):502-510.
  5. Schmitt C, Karasholi T, Lutz R, et al. Long-term changes in graft height after maxillary sinus augmentation, onlay bone grafting, and combinations: a long-term retrospective cohort study. Clin Oral Implants Res. 2014;25(2):e38-e46.
  6. Aghaloo TL, Moy PK. Which hard tissue augmentation techniques are the most successful in furnishing bony support for implant placement? Int J Oral Maxillofac Implants. 2007;22(suppl):49-70.
  7. Thoma DS, Zeltner M, Hüsler J, et al. EAO Supplement Working Group 4 – EAO CC 2015 Short implants versus sinus lifting with longer implants to restore the posterior maxilla: a systematic review. Clin Oral Implants Res. 2015;26(suppl 11):154-169.
  8. Salama M, Coachman C, Garber D, et al. Prosthetic gingival reconstruction in the fixed partial restoration. Part 2: diagnosis and treatment planning. Int J Periodontics Restorative Dent. 2009;29(6):573-581.
  9. Chiapasco M, Zaniboni M, Rimondini L. Autogenous onlay bone grafts vs. alveolar distraction osteogenesis for the correction of vertically deficient edentulous ridges: a 2-4 tear prospective study on humans. Clin Oral Implants Res. 2007;18(4):432-440.
  10. Cordaro L, Amade DS, Cordaro M. Clinical results of alveolar ridge augmentation with mandibular block bone grafts in partially edentulous patients prior to implant placement. Clin Oral Impl Res. 2002;13:103-111.
  11. Proussaefs P, Lozada J. The use of intraorally harvested autogenous block grafts for vertical alveolar ridge augmentation: a human study. Int J Periodontics Restorative Dent. 2005;25(4):351-363.
  12. Simion M, Trisi P, Piattelli A. Vertical ridge augmentation using a membrane technique associated with osseointegrated implants. Int J Periodont Rest Dent. 1994;14(6):496-511.
  13. Boyne PJ, Cole MD, Stringer D, Shafgat JP. A technique for osseous restoration of deficient edentulous maxillar ridges. J Oral Maxillofac Surg. 1985;43(2):87-91.
  14. Louis PJ, Gutta R, Said-Al-Naief N, Bartolucci AA. Reconstruction of the maxilla and mandible with particulate bone graft and titanium mesh for implant placement. J Oral Maxillofac Surg. 2008;66(2):235-245.
  15. Clementschitsch F. In: Pichler H, Trauner R, eds. Mund-und Kieferchirurgie. 2 Aufl. Berlin: Schwarzenberg; 1948.
  16. Davis WH, Delo RI, Ward WB, et al. Long term ridge augmentation with rib grafts. J Maxillofac Surg. 1975;3(2):103-106.
  17. Frame JW, Browne RM, Brady CL. Biologic basis for interpositional autogenous bone grafts to the mandible. J Oral Maxillofac Surg. 1982;40 (7):407-411.
  18. Schettler D. Sandwich-technique with cartilage transplant for raising the alveolar process in the lower jaw. Fortschr Kiefer Gesichtschir. 1976;20:61-63.
  19. Harle F. Visor osteotomy to increase the absolute height of the atrophied mandible: A preliminary report. J Maxillofac Surg. 1975;3(4):257-260.
  20. Stoelinga PJ, de Koomen HA, Tideman H, Huijbers TJ. A reappraisal of the interposed bone graft augmentation of the atrophic mandible. J Maxillofac Surg. 1983;11(3):107-112.
  21. Burchardt H. The biology of bone graft repair. Clin Orthop Relat Res. 1983;(174):28-42.
  22. Jensen OT. Alveolar segmental “sandwich” osteotomies for posterior edentulous mandibular sites fro dental implants. J Oral Maxillofac Surg. 2006;64(3):471-475.
  23. Marchetti C, Trasarti S, Corinaldesi G, Felice P. Interpositional bone grafts in the posterior mandibular region: a report on six patients. Int J Periodontics Restorative Dent. 2007;27(6):547-555.
  24. Chiaposco M, Casentini P, Zaniboni M. Bone augmentation procedures in implant dentistry. Int J Oral Maxillofac Implants. 2009;24(suppl): 237-259.
  25. Esposito M, Grusovin MG, Felice P, et al. The efficacy of horizontal and vertical bone augmentation procedures for dental implants—a Cochrane systematic review. Eur J Oral Implantol. 2009;2(3):167-184.
  26. Wang HL, Boyapati L. “PASS” principles for predictable bone regeneration. Implant Dent. 2006;15(1):8-17.
  27. Schmid J, Wallkamm B, Hämmerle CH, et al. The significance of angiogenesis in guided bone regeneration. A case report of a rabbit experiment. Clin Oral Implants Res. 1997;8(3):244-248.
  28. Schenk RK, Buser D, Hardwick WR, Dahlin C. Healing pattern of bone regeneration in membrane-protected defects: a histologic study in the canine mandible. Int J Oral Maxillofac Implants. 1994;9(1):13-29.
  29. Pikos MA. Block autografts for localized ridge augmentation: Part I. The posterior maxilla. Implant Dent. 1999;8(3):279-285.
  30. Pikos MA. Block autografts for localized ridge augmentation: Part II. The posterior mandible. Implant Dent. 2000;9(1):67-75.
  31. Misch CM. Ridge augmentation using mandibular ramus bone grafts for the placement of dental implants: presentation of a technique. Pract Periodontics Aesthet Dent. 1996;8(2):127-135.
  32. Buser D, Dula K, Belser UC, et al. Localized ridge augmentation using guided bone regeneration. II. Surgical procedure in the mandible. Int J Periodontics Restorative Dent. 1995;15(1):10-29.
  33. Louis PJ, Gutta R, Said-Al-Naief N, Bartolucci AA. Reconstruction of the maxilla and mandible with particulate bone graft and titanium mesh for implant placement. J Oral Maxillofac Surg. 2008;66(2):235-245.
  34. von Arx T, Hardt N, Wallkamm B. The TIME technique: a new method for localized alveolar ridge augmentation prior to placement of dental implants. Int J Oral Maxillofac Implants. 1996;11(3):387-394.
  35. Khojasteh A, Motamedian SR, Sharifzadeh N, Zadeh HH. The influence of initial alveolar ridge defect morphology on the outcome of implants in augmented atrophic posterior mandible: an exploratory retrospective study. Clin Oral Implants Res. 2016. [Epub ahead of print].
  36. Sanz-Sánchez I, Ortiz-Vigón A, Sanz-Martín I, et al. Effectiveness of lateral bone augmentation on the alveolar crest dimension: a systematic review and meta-analysis. J Dent Res. 2015;94(9 suppl):128S-142S.
  37. Urban IA, Monje A, Nevins M, et al. Surgical management of significant maxillary anterior vertical ridge defects. Int J Periodontics Restorative Dent. 2016;36(3):329-337.

written by

The author didn‘t add any Information to his profile yet.

Comments are closed.

Leave a Reply

Want to join the discussion?
Feel free to contribute!