Tehnologii adezive: ştiinţa inovatoare devine element esenţial.

Originally published in Compendium, an AEGIS publication.

Adhesive Technologies: Innovative Science Becomes Essential Element
by Michael R. Sesemann, DDS. Originally published in Compendium of Continuing Education in Dentistry 32(2), March 2011.
Copyright © 2011 to AEGIS Communications. All rights reserved.
Traducere şi redactare: Asist. Univ. Dr. Blanka Petcu


[fb-like]

Într-o perioadă mai scurtă decât o generaţie a ştiinţei dentare, tehnologia adezivă – odinioară o ştiinţă inovatoare – a devenit un element esenţial al stomatologiei restauratoare. Pentru mulţi clinicieni contemporani, nu există material restaurator sau tehnică aplicată în cursul unei zile de lucru tipice care să nu includă tehnologia adezivă.

Istoric

Primii adezivi dentari erau inseraţi direct pe smear layer-ul amelar şi dentinar.1 Întrucât la acea vreme cercetătorii nu ştiau de prezenţa smear layer-elor, materialul relativ hidrofob utilizat nu putea penetra în profunzime, oferind forţe de legătură slabe reprezentate în mod esenţial de forţa intrinsecă de coeziune a stratului de smear layer, cu valori cuprinse între 5-10MPa.2

În 1955, Buonocore3 descoperea că gravarea acidă a smalţului creştea considerabil valoarea forţelor de adeziune la 20-25MPa, chiar dacă smear layer-ul nu era încă identificat. Un an mai târziu, acesta 4 constata că, aceeaşi procedură, dar executată la nivelul dentinei, conducea la o adeziune foarte redusă (5-10MPa). În decursul următorilor 20 ani, progresul în ceea ce priveşte adeziunea la dentină a fost minim.

Dar, datorită inovaţiei aduse de studiul menţionat, beneficiile gravării acide pentru facilitarea închiderii marginale în cazul restaurărilor compozite anterioare erau deja predate în facultăţile de profil (1978). Considerată prin prisma standardelor zilelor noastre o manevră brută, se utilizau bureţi de bumbac îmbibaţi în acid fosforic fluid în încercarea de a grava numai marginile de smalţ ale preparărilor. În afară de această unică tehnică adezivă, toate celelalte proceduri restauratoare despre care autorii au învăţat şi pe care le-au folosit pe durata studiilor şi apoi la scurt timp în practica curentă, se bazau pe forma retentivă, nu pe tehnologia adezivă.

În 1982, Nakabayashi şi colab5 au publicat clasicul articol ce clarifica procesul de adeziune dentinară şi diferenţia formarea stratului hibridic. Cercetarea lor demonstra cum infiltraţia răşinoasă a dentinei gravate acid transforma complet suprafaţa cristalină, acido-sensibilă şi relativ hidrofilă într-o structură organică, acido-rezistentă şi hidrofobă.2 În esenţă, faza minerală acido-solubilizată a dentinei originale a fost extrasă şi înlocuită de răşină în cursul infiltraţiei răşinii. Noua suprafaţă nu era nici dentină, nici răşină, ci un hibrid al amândurora. Rezultatele prezentate ilustrau esenţa conceptului de gravare totală, practicat actualmente, o teorie răspândită cu 2 ani mai devreme de către Fusuyama.6 Şi astăzi, tehnologia adezivă cu gravare acidă totală este considerată încă standardul de aur al tehnologiei adezive, când vine vorba de comparaţii în literatura de specialitate contemporană.7-9

Anterior progreselor realizate în domeniul restaurărilor nemetalice şi a introducerii filozofiei stomatologiei conservatoare, tehnologia adezivă nu reprezenta o necesitate. La sfârşitul anilor ’70, o faţetă acrilică prefabricată a fost lipită chimic la structura dintelui gravat.10 În anii ’80, s-a introdus fabricarea şi aplicarea faţetelor laminate ceramice.11,12 Studiile întreprinse de Calamia şi Simonsen au subliniat în continuare tratamentele de suprafaţă, precum gravarea cu acid hidrofluoric şi silanizarea pentru o mai bună retenţie13 a acestor restaurări revoluţionare din porţelan. Cu aceste noi terapii restauratoare în joc, progresul spre tehnologia adezivă dovedită şi sigură s-a accelerat şi mai mult.

Cercetătorii şi companiile producătoare de materiale dentare au dedicat timp şi sume de bani impresionante pentru a dezvolta ştiinţa tehnologiei adezive, oferind medicilor dentişti mai multe cunoştinţe şi precizie în aplicarea unei mari varietăţi de tehnici. De exemplu, progresele inovatoare ca tehnica adezivă umedă (sau udă) descrisă de Kanca14 a asigurat paşi importanţi spre înţelegerea proceselor adezive de către industria dentară. Doi ani mai târziu, prin intermediul studiilor sale electronomicroscopice, Gwinnett a constatat că tehnicile menţionate de Kanca au condus la straturi hibridice mai groase15 ce pot fi asociate cu forţe adezive mai mari şi o închidere mai etanşă.

De-a lungul timpului şi, în primul rând pe baza considerentelor de marketing, adezivii dentari au fost clasificaţi în generaţii, dând naştere la o nomenclatură ce cuprinde prima generaţie, a doua generaţie, a treia generaţie, etc., a şaptea generaţie. În efortul de a clarifica diferenţa în privinţa tehnicii şi a aplicaţiei clinice, „sistemul de clasificare generaţională” a dat frâu liber unei organizări şi mai descriptive.

Astăzi, cele două clasificări principale utilizate pot fi categorisite astfel:

  • sisteme adezive cu „gravare-şi-clătire” sau cu „gravare totală” (anterior menţionate ca adezivi de generaţia a patra şi a cincea);
  • sisteme adezive „autogravante” (denumite anterior ca a şasea şi a şaptea generaţie de adezivi).

Adezivi cu gravare şi clătire

Aceştia sunt disponibili ca sisteme în trei (generaţia a patra) sau două etape (generaţia a cincea). În mod tipic, adezivii cu gravare şi clătire generează valori de adeziune de fond crescute atât la smalţ, cât şi la dentină. Dacă suprafaţa pe care se aplică adezivul conţine o parte semnificativ mai mare de smalţ decât de dentină sau are o circumferinţă de smalţ ce va ajuta la asigurarea integrităţii marginale, se preferă sistemul gravare-şi-clătire.

Paşii de bază ai sistemelor adezive de tip gravare-şi-clătire includ următoarele:

  • demineralizarea suprafeţei cu un agent acid;
  • eliminarea smear layer-ului;
  • penetrarea monomerilor adezivi în spaţiile create de acid;
  • polimerizarea monomerilor adezivi pentru a forma o legătură mecanică microscopică la smalţ sau la dentină.

Cei doi parametri tehnici ce trebuie clinic controlaţi, fiind direct corelaţi cu succesul procedurii, sunt reprezentaţi de controlul umidităţii şi eliminarea solventului.16 Literatura de specialitate respinge în mod clar reclamaţiile privind sensibilitatea postoperatorie dacă tehnicile sunt efectuate conform indicaţiilor.17

Adezivi autogravanţi

Aceştia sunt disponibili sub formă de sisteme în două etape (generaţia a şasea) şi într-o singură etapă (generaţia a şaptea). Niciunul dintre aceste sisteme nu reduce necesitatea unei etape separate de gravare acidă, deşi există o diferenţă distinctivă în privinţa performanţei când suprafaţa dentară este reprezentată de smalţ, îndeosebi dacă aceasta a fost instrumentată şi/sau gravată separat.18,19 Primerii auto-gravanţi folosesc smear layer-ul dentinei instrumentate ca substrat de legătură legitim. Datorită variaţiilor de aciditate a primerilor auto-gravanţi din diferitele produse comerciale pot exista diferenţe în privinţa profunzimii la care penetrează în smear layer şi grosimea rezultată a stratului de legătură format. Aplicaţiile auto-gravante pot include proceduri în care suprafaţa de legătură primară este dentina, precum lipirea pivoţilor endodontici, reconstituirile de bonturi sau coroanele totale.

Produse adezive integrate

Ionomerii de sticlă, compomerii şi ionomerii de sticlă modificaţi cu răşină pot reprezenta alternative excelente când vine vorba de anumite opţiuni restauratoare sau de cimentare. Restaurarea combinată ionomer-compozit, denumită în general „tehnica sandviş”, asigură o legătură sigură, de durată şi izolează dentina prin reacţia de chelaţie dintre ionii de Ca2+ ai ionomerului de sticlă20 şi dentină, legătura micromecanică a compozitului la suprafaţa ionomerului şi un rezultat estetic acceptabil cu restaurarea finalizată.21

Referinţe bibliografice:

  1. Kramer IR, McLean JW. Alterations in the staining reactions of dentine resulting from a constituent of a new self-polymerizing resin. Brit Dent J. 1952;92:150-153.
  2. Pashley DH. The evolution of dentin bonding. Dent Today. 2003;22(5):112-119.
  3. Buonocore MG. A simple method of increasing the adhesion of acrylic filling materials to enamel surfaces. J Dent Res. 1955;34(6):849-853.
  4. Brudevold F, Buonocore MG, Wileman W. A report on a resin composition capable of bonding to human dentin surfaces. J Dent Res. 1956;35(6):846-851.
  5. Nakabayashi N, Kojima K, Masuhara E. The promotion of adhesion by the infiltration of monomers into tooth substrates. J Biomed Mater Res. 1982;16(3):265-273.
  6. Fusuyama T. New concepts in operative dentistry. Chicago, IL. Quintessence Publishing Co, Inc; 1980.
  7. Van Meerbeek B, Kanumilli PV, De Munck J, et al. A randomized, controlled trial evaluating the three-year clinical effectiveness of two etch and rinse adhesives in cervical lesions. Oper Dent. 2004;29(4):376-385.
  8. Wilder AD Jr, Swift EJ Jr, Heymann HO, et al. A 12-year clinical evaluation of a three-step dentin adhesive in noncarious cervical lesions. J Am Dent Assoc. 2009;140(5):526-535.
  9. De Munck J, Van Landuyt K, Peumans M, et al. A critical review of the durability of adhesion to tooth tissue: Methods and results. J Dent Res. 2005;84(2):118-132.
  10. Faunce FR, Myers DR. Laminate veneer restoration of permanent incisors. J Amer Dent Assoc. 1976;93(4):790-792.
  11. Horn HR. Porcelain laminate veneers laminate bonded to etched enamel. Dent Clin North Am. 1983;27(4):671-684.
  12. Calamia JR. Etched porcelain facial veneers: A new treatment modality based on scientific and clinical evidence. NY J Dent. 1983;53(6):255-259.
  13. Calamia JR, Simonsen RJ. Effect of coupling agents on bond strength of etched porcelain [abstract]. J Dent Res. 1984;63 (Spec Iss):79.
  14. Kanca J III. Improved bond strength through acid etching of dentin and bonding to wet dentin surfaces. J Am Dent Assoc. 1992;123(9):35-43.
  15. Gwinnett AJ. Chemically conditioned dentin: a comparison of conventional and environmental scanning electron microscopy findings. Dent Mat. 1994;10(3):150-155.
  16. Hashimoto M, Tay FR, Svizero NR, et al. The effects of common errors on sealing ability of total-etch adhesives. Dent Mater. 2006;22(6):560-568.
  17. Perdigao J, Geraldeli S, Hodges JS. Total-etch versus self-etch adhesive: Effect on postoperative sensitivity. J Am Dent Assoc. 2003;134(12):1621-1629.
  18. Erickson RL, Barkmeier WW, Kimmes NS. Bond strength of self-etch adhesives to pre-etched enamel. Dent Mater. 2009;25(10):1187-1194
  19. Barkmeier WW, Erickson RL, Kimmes NS, et al. Effect of enamel etching time on roughness and bond strength. Oper Dent. 2009;34(2):217-222.
  20. Trushkowsky RD, Gwinnett AJ. Microleakage of Class V composite, resin sandwich, and resin-modified glass ionomers. Am J Dent. 1996;9(3):96-99.
  21. Suzuki M, Jordan RE. Glass ionomer-composite sandwich technique. J Am Dent Assoc. 1990;120(1):55-57.

Despre Autor:

Michael R. Sesemann, DDS
Private Practice, Omaha, Nebraska

written by

The author didn‘t add any Information to his profile yet.

Comments are closed.

Leave a Reply

Want to join the discussion?
Feel free to contribute!