Vitamina D: legătură cu boala parodontală?

Originally published in Compendium, an AEGIS publication.

Saliva as a Tool in the Detection of Hepatitis B Surface Antigen in Patients by Suellan Go Yao, DMD; and James Burke Fine, DMD.
Originally published in Compendium of Continuing Education in Dentistry 33(3), March 2012.
Copyright © 2012 to AEGIS Communications. All rights reserved.
Traducere, redactare şi adaptare: Asist. Univ. Dr. Blanka Petcu

Vitamina D şi legătura sa cu boala parodontală

 
[fb-like]

Rezumat

Vitamina D este cunoscută clasic ca un “hormon al oaselor.” Recent, însă, s-a constatat că vitamina D joacă rol în legătură cu anumite boli sistemice, precum afecţiunile cardiovasculare, cancerul şi boala parodontală. S-a raportat că la nivel mondial aproximativ 1 miliard de oameni suferă de deficit sau insuficienţă de vitamina D. Acest articol va aborda diferitele roluri pe care vitamina D le îndeplineşte în privinţa bolilor sistemice, efectele deficitului de vitamina D şi modul în care acesta este diagnosticat şi tratat.

Vitamina D este denumirea colectivă pentru colecalciferol (vitamina D3) şi ergocalciferol (vitamina D2). Colecalciferolul se formează în piele cu ajutorul radiaţiilor ultraviolete care induc o reacţie fotochimică. Ergocalciferolul este derivat din plante. Pentru a fi activat, ambele substanţe se supun hidroxilării la nivelul ficatului în poziţia 25, de către enzimele citocrom P450, iar apoi se hidroxilează în rinichi în poziţia 1a, generând metaboliţii activi: 1,25(OH)2D3 şi 1,25(OH)2D2.

Aceste molecule îşi exercită efectele biologice prin cuplarea la receptorul vitaminei D (VDR), care este un receptor nuclear expresat puternic în organele implicate în homeostazia calciului. Efectul net al vitaminei D este creşterea calciului seric şi al fosfatului seric prin stimularea absorbţiei intestinale, resorbţiei osoase şi a reasorbţiei renale.1,2 Vitamina D facilitează totodată fagocitoza monocitară şi diferenţierea monocitelor. Celulele epiteliale şi macrofagele cresc expresia peptidelor antimicrobiene (AMP) la expunerea la microbi, care este dependentă de prezenţa vitaminei D.3 Vitamina D are, de asemenea, efecte antiinflamatoare prin suprimarea citokinelor proinflamatoare, IFN-γ, TNF-α şi IL-12. Controlează peste 200 de gene care sunt responsabile de reglarea proliferării, diferenţierii şi apoptozei celulare şi de angiogeneză.4

Acest articol va aborda diferitele roluri pe care vitamina D le îndeplineşte în relaţie cu bolile cronice, inclusiv parodontitele. Dezbate totodată modul în care deficitul de vitamina D este diagnosticat şi tratat, precum şi efectele sale asupra altor părţi ale organismului, în afara sistemului scheletal.

Nivelurile vitaminei D

Vitamina D este o vitamină liposolubilă care acţionează ca un hormon steroidian. Deşi este de multă vreme cunoscut faptul că ea este esenţială pentru sănătatea oaselor, influenţează totodată şi alte sisteme de organe, precum şi sistemul imunitar şi cardiovascular, muşchii şi creierul. Sursele vitaminei D provin din expunerea la soare şi din alimente; sursele alimentare selectate de vitamina D sunt enumerate în tabelul 1.5 Factorii precum culoarea pielii (cantitatea de melanină exprimată), vârsta, ponderea grăsimilor (supraponderabilitatea sau obezitatea) şi viaţa în latitudinile nordice unde expunerea solară este de obicei minimă, influenţează cantitatea vitaminei D pe care organismul o produce şi o necesită.6

Un raport prezentat de Institute of Medicine (IOM) în noiembrie 20107 a revizuit aporturile alimentare de referinţă (DRI), prima dată după valorile DRI stabilite în perioada 1997-2004. DRI includ componente statistice de distribuţie. Necesitatea medie estimată (EAR) reflectă necesarul mediu estimat. Permisiunea alimentară recomandată (RDA) este derivată din EAR şi îndeplineşte sau depăşeşte necesarul pentru 97,5% din populaţie.

Nivelul superior al aportului tolerabil (UL) este cel mai mare aport mediu zilnic care este verosimil să nu prezinte niciun risc de reacţii adverse la aproape toate persoanele din cadrul populaţiei generale. Pe măsură ce ingestia creşte deasupra acestei valori, posibilul risc de efecte adverse se poate amplifica.

Recomandările raportului IOM sunt prezentate în tabelul 2 (DRI pentru vitamina D) şi tabelul 3 (DRI pentru calciu). Ambele seturi de recomandări se bazează pe aporturile anticipate care satisfac necesităţile pentru celelalte elemente nutritive. Valorile au fost enumerate pentru sugari şi copii, precum şi pentru femeile însărcinate sau aflate în perioada lactaţiei. Există o mai mică incertitudine în privinţa calciului pentru că există mai multe baze dovedite, iar fiziologia şi metabolismul sunt mai bine înţelese. Există două limitări majore pentru estimarea necesarului de vitamina D alimentară:

  1. Se sintetizează şi după expunerea pielii la soare;
  2. Întrucât acţionează ca un hormon, este supus unor bucle e reacţii metabolice, cu funcţii endocrine şi autocrine. În raportul IOM s-a presupus că expunerea la soare a fost minimă şi sursele de vitamina D proveneau din dietă.

Măsurarea serică a 25(OH)D a servit ca o oglindire a expunerii totale de vitamina D şi se utilizează la determinarea deficitului sau a suficienţei. Revizuirea datelor de către comitetul IOM sugerează următoarele în legătură cu nivelurile serice ale 25(OH)D:

  • < 30 nmol/L = risc de deficienţă • între 30-50 nmol/L = unele persoane la posibil risc de insuficienţă • 50 nmol/L = toate persoanele cu nivel suficient • > 75 nmol/L = asociate inconsistent cu beneficiu crescut
  • > 125 nmol/L = motiv de îngrijorare

Simptome subtile, precum pierderea apetitului, diaree, insomnie şi slăbiciune musculară, pot indica un deficit uşor, în vreme ce simptomele ca greaţa, vărsăturile şi somnolenţa pot indica un nivel prea mare de vitamina D. Rahitismul şi osteomalacia sunt afecţiuni binecunoscute legate de deficitul de vitamina D. Deficitul vitaminei D s-a asociat, de asemenea, cu alte boli, precum cancerul, afecţiunile cardiovasculare (CVD), diabetul şi parodontita, alături de fracturile survenite în urma traumatismelor. La fel cum există motive de îngrijorare legate de deficitul de vitamina D, este necesară determinarea nivelurilor de exces şi a toxicităţii şi evitarea clasificării eronate a deficitului de vitamina D.

Evaluare şi terapie

Diagnosticarea deficitului de vitamina D se face prin măsurarea nivelurilor serice de 25(OH)D. Totuşi, pentru că rinichiul reglează bine nivelurile serice ale 1,25(OH)2D, acestea pot fi normale chiar şi atunci când nivelurile de 25(OH)D sunt reduse. Prin urmare, chiar şi cu un nivel ridicat de hormon activ, pacientul poate avea deficit de vitamina D. Valoarea serică a 1,25(OH)2D este o determinare a funcţiei endocrine şi nu indică depozitele de vitamina D ale organismului sau funcţiile autocrine ale vitaminei D.

Terapia cu vitamina D provine din lumina solară, razele ultraviolete B (UVB) artificiale sau din suplimente, fiecare cu dezavantajele sale. În cazul razelor solare sau al celor UVB artificiale pacienţii trebuie să fie conştienţi de faptul că expunerea va îmbătrâni pielea şi va creşte riscul cancerelor de piele non-melanomice. Toxicitatea nu este posibilă în cazul expunerii la soare. Tratamentul cu suplimente orale este mai dificilă decât cu lumina, pentru că sunt necesare doze crescute pentru atingerea nivelurilor serice adecvate ale 25(OH)D. Cantitatea necesară variază datorită expunerii la soare, a grăsimilor corporale, vârstei, culorii pielii şi, deşi rară, este posibilă toxicitatea.

Colecalciferolul este disponibil în SUA fără reţetă şi pe internet sub formă de capsule de 400, 1.000, 2.000, 5.000, 10.000 şi 50.000 unităţi internaţionale (UI). Colecalciferol 1.000 IU/zi va duce la o creştere serică a 25(OH)D de 10 ng/ml pe o perioadă de 3-4 luni de zile. Ergocalciferol cu prescripţie este disponibil sub formă de capsule de 50.000 UI. Medicii pot prescrie 12 doze de 50.000 UI săptămânal timp de 8 până la 16 săptămâni şi apoi să menţină nivelurile de > 40 ng/ml de 25(OH)D cu doze de 50.000 IU la intervale de câte 1, 2 sau 4 săptămâni.

Dozarea este dependentă de restul variabilelor menţionate anterior, dar ergocalciferolul poate fi mai puţin eficient decât colecalciferolul în creşterea nivelurilor de 25(OH)D.8,9 Uleiul de ficat de cod nu se recomandă datorită posibilului risc de toxicitate cu vitamina A. Consumul constant al cantităţilor recomandate de vitamina D sub formă de multivitamine sau alimente îmbogăţite previne în mod eficient deficitul de vitamina D. Întrucât vitamina D este dependentă de enzimele citrocromului P450, medicamentele care sunt dependente la rândul lor de acele enzime pot interacţiona cu metabolismul vitaminei D.

Alături de deficienţă, deşi rar, poate apărea toxicitatea. Calciul urinar şi apoi calciul seric va creşte când nivelurile de 25(OH)D depăşesc > 150 ng/ml, iar toxicitatea reală apare atunci când hipercalcemia calcifică organele interne. Toxicitatea nu poate apărea prin producţia la nivelul pielii, pentru că orice previtamină D3 sau vitamină D3 în exces este distrusă de lumina soarelui.4

Singura contraindicaţie absolută a suplimentării vitaminei D este toxicitatea sau alergia la vitamina D. Alte contraindicaţii ale vitaminei D solare sunt afecţiunile dermatologice. Bolile hepatice nu reprezintă o contraindicaţie. Contraindicaţiile relative sunt hipersensibilitatea, ce apare când ţesuturile extrarenale produc 1,25(OH)2D într-o manieră neregulată, cauzând hipercalcemie şi hipercalcemia în sine.3

Vitamina D şi afecţiunile sistemice

Vitamina D deţine proprietăţi anticanceroase prin reducerea proliferării celulare, cu inducerea diferenţierii, a apoptozei şi blocarea angiogenezei, alături de efectele antiinflamatoare. Lappe şi colab10 au constatat că 1.100 UI de vitamina D şi 1.500 mg de calciu pe zi au redus dramatic riscul relativ al cancerelor incidente pe o perioadă de 4 ani, spre deosebire de placebo. Alte studii nu au fost la fel de pozitive; un studiu a demonstrat că femeile care luau 400 UI de vitamina D3 şi calciu nu prezentau un risc mai mic de cancer mamar faţă de placebo.11 Un alt studiu cu bărbaţi fumători a constatat că cei cu concentraţii mai mari de vitamina D au prezentat un risc crescut de cancer pancreatic, fumatul nefiind un factor de confuzie,12 în timp ce un studiu longitudinal cu femei şi bărbaţi preponderent nefumători nu a constatat aceeaşi asociere cu cancerul pancreatic, exceptând cazurile cu expunere redusă la soare.13 Cu aceste rezultate contradictorii, IOM a concluzionat că momentul respectiv dovezile erau prea slabe pentru a formula recomandări în privinţa vitaminei D în legătură cu cancerul şi faptul că încă “se lucrează”.14

Referitor la CVD, calcitriol, care este ligandul natural al receptorului de vitamina D, s-a dovedit că inhibă proliferarea celulelor musculare netede vasculare, reglează sistemul renină-angiotenzină, diminuează coagularea şi manifestă proprietăţi antiinflamatoare.15 O recenzie efectuată de Wang et al16 sugerează că dozele moderate spre crescute ale suplimentelor cu vitamina D pot reduce riscul CVD, în vreme ce suplimentele cu calciu au efecte minime. Alte câteva studii au constatat că pacienţii cu niveluri reduse de vitamina D prezentau un risc mai mare de boli cardiace, fiind diagnosticaţi cu hipertensiune sau au avut atac de cord.17-19 Totuşi, deşi vitamina D poate avea un efect promiţător asupra afecţiunilor cardiovasculare, nu s-a finalizat niciun studiu randomizat, de mari dimensiuni, cu CVD ca şi rezultat primar prespecificat. Cu toate acestea, sunt în derulare noi studii randomizate care evaluează rolul suplimentării cu vitamina D în CVD.15

Există câteva studii şi în ceea ce priveşte fracturile în urmă căderilor, bolile autoimune şi diabetul. Datorită slăbiciunii musculare asociate cu deficitul de vitamina D, deseori fracturile rezultă din cădere. Cercetătorii au ajuns la concluzia că “reducerea riscului de cădere începe la nivelul de 700 UI şi creşte progresiv, cu doze mai mari.”20 S-a formulat teoria potrivit căreia vitamina D poate contribui la bolile autoimune pentru că este un imunomodulator şi joacă rol în reglarea sistemului imunitar. Un studiu întreprins de Munger şi colab21 a descoperit că persoanele cu cele mai mari concentraţii de vitamina D aveau un risc cu 62% mai mic de dezvoltare a sclerozei multiple, decât cele cu concentraţiile cele mai mici. În fine, unele studii au arătat un risc mai mic de diabet zaharat de tip 2 cu vitamina D22, dar sunt necesare mai multe studii pentru a elucida dacă există o certă legătură în acest sens.6

În ianuarie 2010, a debutat recrutarea pentru studiul Vitamina D şi Omega-3 (VITAL) în cadrul Brigham and Women’s Hospital şi Harvard Medical School din Boston, Massachusetts, care a verificat dacă administrarea zilnică a suplimentelor alimentare cu vitamina D (cam 2.000 UI) sau a uleiului de peşte (cam 1 g de acizi graşi omega-3) reduce riscul dezvoltării cancerului, a bolii cardiace şi a stroke-ului la persoanele care nu prezintă antecedente în privinţa acestor afecţiuni. Rezultatul primar constă în incidenţa acestor boli după o perioadă de 5 ani. Cu un obiectiv de 20.000 de recrutări, acest studiu poate da o imagine mai clară privind suplimentarea cu vitamina D.

Sănătatea orală şi vitamina D

Boala parodontală este o afecţiune inflamatorie cronică ce afectează aproximativ 35% din adulţii din SUA cu vârsta peste 30 ani.23 Pierderea osului alveolar este o caracteristică-cheie a parodontitei şi cercetările sugerează că osteopenia poate fi un factor predispozant pentru boala parodontală prin creşterea susceptibilităţii la efectele pierderii osoase mediate de inflamaţie.24 Polimorfismul genetic al genei VDR se asociază cu homeostaza şi bolile osoase în care pierderea de os se manifestă.

Factori genetici

Variantele genetice în loci multipli asociate cu parodontita contribuie în mod sinergic la procesul patologic global. Pot exista gene candidate care joacă rol în dezvoltarea parodontitei cronice şi agresive deopotrivă. Multe dintre aceste polimorfisme genetice au rol în imunoreglare sau în metabolism.25
Numeroase studii au cercetat diferitele polimorfisme ale VDR în diferite grupuri etnice. Unele studii au stabilit o asociere pozitivă între genotipul tt şi alela t, ceea ce s-a numit atunci parodontita cu instalare precoce (early onset periodontitis, EOP).26,27 Totuşi, există studii contradictorii care au constatat că alela T se asociază în mod semnificativ cu parodontita cronică28,29 şi genotipul Tt şi tt este mai prevalentă în grupul control, comparativ cu pacienţii cu parodontită cronică.30 În privinţa genotipului B sau b, unele studii nu au găsit nicio diferenţă semnificativă între populaţia cu parodontită şi grupul control.31-33 Inagaki şi colab.34 au constatat în studiul lor că pierderea de os alveolar, ataşament clinic şi dinţi a survenit cel mai pregnant la genotipul AA, în timp ce Li şi colab.35 au stabilit că genotipul FF şi frecvenţa alelei F erau semnificativ mai crescute în grupul persoanelor cu parodontită agresivă generalizată (GAP). În privinţa GAP, Park şi colab.36 au constatat VDR scurt asociat cu un risc crescut. Cu toate acestea, o limitare frecventă a multora dintre aceste studii constă în dimensiunea redusă sau omogenitatea populaţiei fie în ceea ce priveşte etnia, fie sexul sau ambele criterii.

Boala parodontală şi vitamina D

Alte grupuri au evaluat aportul sau concentraţia vitaminei D în relaţie cu parodontita. Un studiu a constatat că nivelurile serice mai reduse de 1,25(OH)D3 se asociază cu o pierdere mai mare de ataşament, care se poate explica prin efectele antiinflamatoare ale vitaminei D.37 Krall a efectuat două studii. Unul38 nu a demonstrat nicio asociere între aportul de vitamina D din alimente şi suplimente şi numărul dinţilor cu pierdere osoasă parodontală progresivă. Cel de-al doilea39 a afirmat că deşi este limitat numărul studiilor despre efectele aportului de calciu şi vitamina D asupra rezultatelor orale, ele sugerează că nivelurile ridicate de ingestie se asociază cu prevalenţa redusă a pierderii de ataşament clinic şi risc mai mic de pierdere a dinţilor. Datele provenite dintr-un studiu prospectiv privind igiena orală la bărbaţi a demonstrat o asociere similară între aportul crescut de calciu şi pierderea redusă a osului alveolar.

În acord cu unul din studiile întreprinse de Krall, Miley şi colab.40 au dovedit o tendinţă de igienă orală mai bună la pacienţii care beneficiază de tratament parodontal de întreţinere şi suplimentare cu vitamina D şi calciu. Un recent studiu a descoperit că boala parodontală este mai frecventă la femeile cu osteoporoză şi se asociază cu niveluri reduse de vitamina D, mai crescute de RANKL şi osteoprotogerină.41

Boala parodontală este o afecţiune multifactorială iniţiată de o infecţie bacteriană care duce la o reacţie din partea organismului gazdă. Trăsăturile acestei boli sunt pierderea osoasă, o reacţie inflamatorie, imună. Vitamina D are rol atât în homeostazia calciului şi a osului, cât şi în funcţia imunitară. Deficitul de vitamina D şi calciu duce la pierdere osoasă şi inflamaţie accentuată, ambele fiind simptome binecunoscute ale bolii parodontale.42 Susceptibilitatea la boala parodontală variază în rândul pacienţilor după cum se menţiona, în funcţie de instalare, extindere şi severitatea bolii. Sunt necesare studii suplimentare pe grupuri specifice de sex, vârstă şi etnie pentru că studiile anterioare au utilizat grupuri de indivizi testaţi cu caracteristici limitate sau îngustate.

Concluzii

În concluzie, trebuie întreprinse studii control randomizate atât în privinţa prevenirii, cât şi în privinţa tratamentului deficitului de vitamina D. Deşi clasic este considerat un „hormon al oaselor”, vitamina D joacă rol în alte regiuni ale organismului. Este un predictor pentru sănătatea oaselor, dar şi un posibil predictor independent al riscului de cancer şi alte afecţiuni cronice. Se credea că atunci când alimentele erau îmbogăţite cu vitamina D şi rahitismul nu mai reprezenta o problemă majoră, că s-a rezolvat chestiunea cu vitamina D.

Actualmente se pare că vitamina D are un rol important nu doar în sănătatea scheletală, ci şi în cea nescheletală. Cu definiţia de4Efectele, precum şi utilizările sale trebuie explorate şi elucidate în continuare, ceea ce poate ajuta în tratarea diferitelor afecţiuni cronice, inclusiv parodontita. Trebuie să existe un studiu control randomizat care să evalueze suplimentarea vitaminei D cu măsurarea bolii parodontale ca şi rezultat primar pentru a determina în continuare o posibilă relaţie cauză-efect. Până atunci, legătura dintre vitamina D şi parodontită rămâne necunoscută.
Tabelul 1 Surse alimentare selectate pentru vitamina D

Aliment UI pe porţie VZ în %
Ulei de ficat de cod, lingură 1360 340
Peşte spadă, gătit, 3 oz. 566 142
Somon (roşu), gătit, 3 oz. 447 112
Ton, conservă în apă, scurs, 3 oz. 154 39
Suc de portocale îmbogăţit cu vitamina D, 1 cană (verificaţi eticheta produselor, întrucât cantitatea vitaminei D variază) 137 34
Lapte, degresat, grăsimi reduse şi integral, suplimentat cu vitamina D, 1 cană 115-124 29-31
Iaurt, îmbogăţit cu 20% din VZ de vitamina D , 6 oz. (iaurturile îmbogăţite şi mai mult oferă o VZ mai mare) 80 20
Margarină, îmbogăţită, lingură 60 15
Sardine, conservă în ulei, scurse, 2 sardine 46 12

 

Tabelul 2 Aporturile alimentare de referinţă ale vitaminei D

Stadiul de viaţă EAR RDA UL
Bărbat 19-30 ani 400 UI 600 UI 4000 UI
Bărbat 31-50 ani 400 UI 600 UI 4000 UI
Bărbat 51-70 ani 400 UI 600 UI 4000 UI
Bărbat > 70 ani 400 UI 800 UI 4000 UI
Femeie 19-30 ani 400 UI 600 UI 4000 UI
Femeie 31-50 ani 400 UI 600 UI 4000 UI
Femeie 51-70 ani 400 UI 600 UI 4000 UI
Femeie > 70 ani 400 UI 800 UI 4000 UI

 

Tabelul 3 Aporturi alimentare de referinţă ale calciului

Stadiul de viaţă EAR RDA UL
Bărbat 19-30 ani 800 UI 1000 UI 2500 UI
Bărbat 31-50 ani 800 UI 1000 UI 2500 UI
Bărbat 51-70 ani 800 UI 1000 UI 2500 UI
Bărbat > 70 ani 1000 UI 1200 UI 2500 UI
Femeie 19-30 ani 800 UI 1000 UI 2500 UI
Femeie 31-50 ani 800 UI 1000 UI 2500 UI
Femeie 51-70 ani 1000 UI 1200 UI 2000 UI
Femeie > 70 ani 1000 UI 1200 UI 2000 UI

 

Referinţe bibliografice

  1. Amano Y, Komiyama K, Makishima M. Vitamin D and periodontal disease. J Oral Sci.. 2009;51(1):11-20.
  2. Yagiela JA, Dowd FJ, Neidle EA. Pharmacology and Therapeutics for Dentistry. 5th ed. St Louis, MO: Mosby; 2004.
  3. Cannell JJ, Hollis BW, Zasloff M, Heaney RP. Diagnosis and treatment of vitamin D deficiency. Expert Opin Pharmacother. 2008;9(1):107-118.
  4. Holick MF. Vitamin D deficiency. N Engl J Med.. 2007;357(3):266-281.
  5. U.S. Department of Agriculture, Agricultural Research Service. USDA National Nutrient Database for Standard Reference, Release 24. Washington, DC: 2011. http://www.ars.usda.gov/Services/docs.htm?docid=8964. Accessed January 23, 2012.
  6. Gonzalez C. Vitamin D Supplementation: An Update. US Pharm. 2010;35(10):58-76.
  7. Institute of Medicine. Dietary reference intakes for calcium and vitamin D. Washington, DC: Institute of Medicine of the National Academies; 2010.
  8. Trang HM, Cole DE, Rubin LA, et al. Evidence that vitamin D3 increases serum 25-hydroxyvitamin D more efficiently than does vitamin D2. Am J Clin Nutr. 1998;68(4)854-858.
  9. Armas LA, Hollis BW, Heaney RP. Vitamin D2 is much less effective than vitamin D3 in humans. J Clin Endocrinol Metab.. 2004;89(11):5387-5391.
  10. Lappe JM, Travers-Gustafson D, Davies KM, et al. Vitamin D and calcium supplementation reduces cancer risk: results of a randomized trial. Am J Clin Nutr. 2007;85(6):1586-1591.
  11. Chelbowski RT, Johnson KC, Kooperberg C, et al. Calcium plus vitamin D supplementation and the risk of breast cancer. J Natl Cancer Inst. 2008;100(22):1581-1591.
  12. Stolzenberg-Solomon RZ, Vieth R, Azad A, et al. A prospective nested case-control study of vitamin D status and pancreatic cancer risk in male smokers. Cancer Res. 2006;66(20):10213-10219.
  13. Stolzenberg-Solomon RZ, Hayes RB, Horst RL, et al. Serum vitamin D and risk of pancreatic cancer in the prostate, lung, colorectal and ovarian screening trial. Cancer Res. 2009;69(4):1439-1447.
  14. Nicholas J. Vitamin D and cancer: uncertainty persists; research continues. J Natl Cancer Inst. 2011;103(11):851-852.
  15. Shapses SA, Manson JE. Vitamin D and prevention of cardiovascular disease and diabetes: why the evidence falls short. JAMA. 2011;305(24):2565-2566.
  16. Wang L, Manson JE, Song Y, Sesso HD. Systematic review: vitamin D and calcium supplementation in prevention of cardiovascular events. Ann Intern Med. 2010;152(5):315-323.
  17. Wang TJ, Pencina MJ, Booth SL, et al. Vitamin D deficiency and risk of cardiovascular disease. Circulation. 2008;117(4):503-511.
  18. Giovannucci E, Liu Y, Hollis BW, Rimm EB. 25-Hydroxyvitamin D and risk of myocardial infarction in men: a prospective study. Arch Intern Med. 2008;168(11):1174-1180.
  19. Forman JP, Giovannucci E, Holmes MD, et al. Plasma 25-hydroxyvitamin D levels and risk of incident hypertension. Hypertension. 2007;49(5):1063-1069.
  20. Liebman B. From sun & sea: new study puts vitamin D & omega 3s to the test. Nutrition Action Healthletter. November 1, 2009:3-7.
  21. Munger KL, Levin LI, Hollis BW, et al. Serum 25-hydroxyvitamin D levels and risk of multiple sclerosis. JAMA. 2006;296(23):2832-2838.
  22. Pittas AG, Harris SS, Stark PC, Dawson-Hughes B. The effects of calcium and vitamin D supplementation on blood glucose and markers of inflammation in nondiabetic adults. Diabetes Care. 2007;30(4):980-986.
  23. Albandar JM, Brunelle JA, Kingman A. Destructive periodontal disease in adults 30 years of age and older in the United States, 1988-1994. J Periodontol. 1999;70(1):13-29.
  24. Jeffcoat MK, Chesnut CH III. Systemic osteoporosis and oral bone loss: evidence shows increased risk factors. J Am Dent Assoc. 1993;124(11):49-56.
  25. Yoshie H, Kobayashi T, Tai H, Galicia JC. The role of genetic polymorphisms in periodontitis. Periodontology 2000. 2007;43:102-132.
  26. Hennig BJ, Parkhill JM, Chapple IL, et al. Association of a vitamin D receptor gene polymorphism with localized early-onset periodontal disease. J Periodontol. 1999;70(9):1032-1038.
  27. Sun JL, Meng HX, Cao CF, et al. Relationship between vitamin D receptor gene polymorphism and periodontitis. J Periodontal Res. 2002;37(4):263-267.
  28. Tachi Y, Shimpuku H, Nosaka Y, et al. Vitamin D receptor gene polymorphism is associated with chronic periodontitis. Life Sci. 2003;73(26):3313-3321.
  29. Wang C, Zhao H, Xiao L, et al. Association between vitamin D receptor gene polymorphisms and severe chronic periodontitis in a Chinese population. J Periodontol. 2009;80(4):603-608.
  30. Brett PM, Zygogianni P, Griffiths GS, et al. Functional gene polymorphisms in aggressive and chronic periodontitis. J Dent Res. 2005;84(12):1149-1153.
  31. Yoshihara A. Sugita N, Yamamoto K, et al. Analysis of vitamin D and Fcγ receptor polymorphisms in Japanese patients with generalized early-onset periodontitis. J Dent Res. 2001;80(12):2051-2054.
  32. de Brito Júnior RB, Scarel-Caminaga RM, Trevilatto PC, et al. Polymorphisms in the vitamin D receptor gene are associated with periodontal disease. J Periodontol. 2004;75(8):1090-1095.
  33. Naito M, Miyaki K, Naito T, et al. Association between vitamin D receptor gene haplotypes and chronic periodontitis among Japanese men. Int J Med Sci. 2007;4(4):216-222.
  34. Inagaki K, Krall EA, Fleet JC, Garcia RI. Vitamin D receptor alleles, periodontal disease progression, and tooth loss in the VA dental longitudinal study. J Periodontol. 2003;74(2):161-167.
  35. Li S, Yang MH, Zeng CA, et al. Association of vitamin D receptor gene polymorphisms in Chinese patients with generalized aggressive periodontitis. J Periodontal Res. 2008;43(3):360-363.
  36. Park KS, Nam JH, Choi J. The short vitamin D receptor is associated with increased risk for generalized aggressive periodontitis. J Clin Periodontol. 2006;33(8):524-528.
  37. Dietrich T, Joshipura KJ, Dawson-Hughes B, Bischoff-Ferrari HA. Association between serum concentrations of 25-hydroxyvitamin D3 and periodontal disease in the US population. Am J Clin Nutr. 2004;80(1):108-113.
  38. Krall EA, Wehler C, Garcia RI, et al. Calcium and vitamin D supplements reduce tooth loss in the elderly. Am J Med. 2001;111(6):452-456.
  39. Krall EA. The periodontal-systemic connection: implications for treatment of patients with osteoporosis and periodontal disease. Ann Periodontol. 2001;6(1):209-213.
  40. Miley DD, Garcia MN, Hildebolt CF, et al. Cross-sectional study of vitamin D and calcium supplementation effects on chronic periodontits. J Periodontol. 2009;80(9):1433-1439.
  41. Jabbar S, Drury J, Fordham J, et al. Plasma vitamin D and cytokines in periodontal disease and postmenopausal osteoporosis. J Periodontal Res. 2011;46(1):97-104.
  42. Hildebolt CF. Effect of vitamin D and calcium on periodontitis. J Periodontol. 2005;76(9):1576-1587.

Despre autori

Suellan Go Yao, DMD
Clinical Instructor
Columbia University College of Dental Medicine
Department of Periodontics
New York, New York
Private Practice, NY, NY

James Burke Fine, DMD
Associate Dean for Postdoctoral Education
Professor of Clinical Dentistry and Postdoctoral Director
of the Division of Periodontics
Columbia University College of Dental Medicine
New York, New York
Attending Dental Surgeon
Presbyterian Hospital Dental Service
New York, New York
Private Practice limited to Periodontics
Hoboken, New Jersey and in the faculty practice
Columbia University

written by

The author didn‘t add any Information to his profile yet.

Comments are closed.

Leave a Reply

Want to join the discussion?
Feel free to contribute!