Caracteristicile dinţilor frontali superiori

Originally published in Compendium, an AEGIS Publications Property. All rights reserved.

Characteristics of Teeth: A Review of Size, Shape, Composition, and Appearance of Maxillary Anterior Teeth by Steve McGowan, CDT. Originally published in Compendium of Continuing Education in Dentistry 37(3) March 2016. ©2016 AEGIS Publications, LLC. All rights reserved. Reprinted with permission of the publishers. 

O recenzie a dimensiunii, formei, compoziţiei şi aspectului dinţilor frontali superiori

Deşi tehnologiile digitale joacă un rol integral tot mai mare în stomatologie, pentru practicienii dentari rămâne o necesitate înţelegerea aspectelor fundamentale ale anatomiei, formei dentare, ocluziei şi ştiinţei culorii pentru crearea realistă dar şi estetică a restaurărilor. Acest articol dezbate caracteristicile dinţilor frontali maxilari din perspective estetice şi funcţionale, pe baza analizei a 600 incisivi extraşi.

Aşa cum oamenii sunt individuali, având trăsături şi personalităţi unice – inclusiv gemenii identici – în mod similar şi dinţii sunt unici. Dinţii există în cadrul unui sistem masticator complex format din ţesuturi osoase şi moi, muşchi, ligamente şi nervi, având o funcţie vitală dar şi estetică importantă. În ultimii ani, stomatologia digitală şi proiectarea, precum şi fabricarea asistată de calculator (tehnologia CAD/CAM) au oferit noi dimensiuni practicienilor dentari, incluzând aici medicii dentişti şi tehnicienii dentari deopotrivă. Cu toate acestea, rămâne imperativă necesitatea de a înţelege aspectele fundamentale ale anatomiei, formei, ocluziei şi ştiinţei culorii. Înţelegerea şi stăpânirea acestor concepte fundamentale poate fi un proces de învăţare pe tot parcursul vieţii. Faptul că fiecare persoană şi fiecare dinte este unic face ca acest studiu să fie un efort continuu.

În SUA, profesia de tehnician dentar se confruntă cu o lipsă acută de tehnicieni educaţi şi instruiţi.¹ Multe laboratoare se bazează pe tehnologia CAD/CAM pentru a compensa această deficienţă. Numeroase laboratoare au segmentat procesul de creare a unei restaurări într-un efort de a deveni mai productive şi profitabile. În multe cazuri, tehnicianul dentar a devenit un lucrător de etapă, cu puţine cunoştinţe cu privire la procesul global. Laboratoarele recrutează angajaţi cu aptitudini tehnologice care nu au în mod obligatoriu legătură cu domeniul dentar. Tehnologia a permis chiar şi asistenţilor dentari să realizeze restaurări în cabinet, ocolind complet laboratorul dentar. Tehnologia a permis totodată fabricarea restaurărilor în condiţiile existenţei unor cunoştinţe minime sau chiar nule referitor la de ce un dinte arată într-un anumit mod sau de ce un dinte trebuie să aibă o anumită formă pentru a funcţiona adecvat în cadrul sistemului masticator. Aceste restaurări se pot asemui cu dintele natural, dar pot fi departe de forma ideală. Astfel, există o mare nevoie de a studia şi a înţelege dinţii reali.
Acest articol dezbate dimensiunea, forma, compoziţia şi aspectul dinţilor maxilari frontali din perspective estetice şi funcţionale. S-au studiat în total 600 incisivi maxilari superiori extraşi, scopul fiind acela de a expune şi a dezbate în detaliu unicitatea şi diversitatea dinţilor. 

Metode

În cursul procesului de studiu, autorul a curăţat, fotografiat şi măsurat 600 dinţi. S-au determinat şi înregistrat lăţimile coronare mezio-distală (M-D) şi vestibulo-orală (V-O), lungimea coroanei şi cea globală a dintelui cu ajutorul compasului digital. Din cei 600 dinţi studiaţi, 192 au fost fotografiaţi din 4 unghiuri: vestibular, oral, lateral şi ocluzal.
Imaginile vestibulare şi orale sunt afişate în format color şi poziţionate împreună, pentru a arăta modul în care versantul oral poate influenţa forma muchiei incizale. Aspectele laterale şi ocluzale sunt prezentate în alb-negru pentru a accentua forma.
Toţi dinţii au fost fotografiaţi cu bliţ cu sursă dublă, într-o cutie luminoasă. Imaginile vestibulare şi orale au fost realizate cu utilizarea polarizării încrucişate pentru a sublinia caracteristicile culorii interne.

Dimensiunea dinţilor frontali

Măsurătorile efectuate (histograme) au demonstrat o similitudine între probele dentare. Pentru toate specimenele dentare a existat o mai mare varietate a lungimii globale şi coronare în comparaţie cu lăţimile M-D şi V-O. Întrucât dinţii erau extraşi, era imposibil de precizat dacă această varietate a lungimii se datora uzurii incizale. Determinările M-D şi V-O au fost similare, sugerând o formă a dinţilor aproape pătrată. Determinările realizate în cazul celor 600 incisivi maxilari sunt similare cu cele raportate de Woelfel² în anii1970.

Fig. 1-3 afişează modul în care fiecare dinte este reprezentat în histograme. Dintele din mijlocul fiecărui set de imagini este media exactă, iar cel din stânga, respectiv din dreapta fiecărui set reprezintă o deviaţie standard. Din aceste imagini devine evidentă marea varietate a dimensiunilor şi formelor dentare ce ar putea fi considerate în cazul măsurătorilor normale.

Modul în care componenta funcţională influenţează forma dintelui

Adesea, când se face referire la forma dinţilor frontali, reperul este muchia incizală. Mai precis, dinţii frontali prezintă o creastă incizală³ ce constă din marginea incizală vestibulară (linia roşie din fig. 4) şi din muchia incizală linguală (linia albastră din fig. 4). Aceste două muchii delimitează creasta incizală. Muchia orală, adesea ignorată, reprezintă componenta funcţională dictată de incisivii mandibulari şi de modul în care se realizează ocluzia. Marginea incizală vestibulară, vizualizată în timpul vorbirii şi al zâmbetului, reprezintă componenta estetică.

Descrisă de Posselt în „Fiziologia ocluziei şi a reabilitării” în 1962, anvelopa cineticii mandibulare este dictată în mod principal de oase, muşchi şi ligamentele articulaţiei temporomandibulare (TMJ). Dawson a descris modul în care dinţii trebuie să funcţioneze în cadrul unei anvelope funcţionale în timpul deplasărilor mandibulare^5. Ocluzia dinţilor influenţează forma acestora. Fiind subiectul nenumăratelor teorii, manuale, seminarii, academii şi cluburi de studiu, ştiinţa ocluziei este complexă. Kois a descris acest sistem masticator complex cu ajutorul celor „3P”: position (poziţie), place (loc), pathway (traseu).⁶

Modul în care dinţii vin în contact este determinat de poziţia mandibulei, iar aceasta este dictată de oase, articulaţii, muşchi şi ligamentele TMJ. Traseul dinţilor în cursul masticaţiei este parţial definit de modul în care incisivii mandibulari funcţionează în raport cu suprafaţa orală a incisivilor maxilari. Muchia incizală linguală superioară este cea mai importantă parte a crestei (fig. 4) în ceea ce priveşte funcţia. Această muchie incizală nu poate fi ignorată sau plasată arbitrar fără a lua în considerare dinţii inferiori. Când mandibula oclude în timpul masticaţiei, muchia incizală orală a dinţilor maxilari nu trebuie să interfereze cu traseul dinţilor inferiori.

Muchia incizală vestibulară este latura estetică. Locaţia sau localizarea muchiei vestibulare este preponderent determinată de estetica facială şi de fonetică. Muchia vestibulară poate fi alungită sau deplasată câtă vreme nu afectează funcţia cu dinţii inferiori, fonetica şi estetica facială.

Într-o situaţie ideală, dinţii mandibulari funcţionează în armonie cu dinţii maxilari. Diferitele forme şi dimensiuni ale dinţilor nu se pot interschimba fără a lua în considerare modul în care dinţii vor funcţiona în cadrul sistemului masticator. Când se restaurează dinţi, trebuie avută în vedere muchia incizală orală, din considerente funcţionale, înainte de a modela muchia incizală vestibulară.

Proprietăţile optice ale dinţilor

Chu et al⁷ au oferit o explicaţie detaliată a modului în care lumina şi culoarea influenţează dinţii şi materialele restauratoare. Înţelegerea acestor subiecte va permite practicienilor dentari să mimeze mai bine dinţii în cursul realizării restaurărilor, pentru a profita de avantajele materialului utilizat, cu recunoaşterea şi depăşirea în acelaşi timp a punctelor slabe atunci când se selectează un anumit material.

Lumina vizibilă este o formă a energiei electromagnetice.⁸ Spectrul energiei electromagnetice variază de la undele cosmice la curentul alternativ (A/C), iar undeva la mijlocul acestui spectru se află o mică porţiune cunoscută  sub numele de lumina vizibilă. Lumina pe care oamenii o percep este compusă din diferite lungimi de undă, cea mai mică lungime de undă a luminii vizibile fiind cea violetă (380nm), iar cea mai mare a luminii roşii (700nm). Lungimile de undă sub valoarea de 380nm şi cele care depăşesc 700nm nu se află în spectrul vizibil. Microundele şi radiaţiile X sunt doar 2 astfel de exemple pentru energia electromagnetică invizibilă.

Când lungimile de undă luminoase lovesc un obiect, ele sunt percepute de ochi şi recunoscute ca o culoare specifică la nivelul creierului. Tipul luminii şi compoziţia obiectului va dicta culoarea. Acesta este motivul pentru care este importantă înţelegerea culorii, a luminii, a structurii dentare şi a compoziţiei materialelor restauratoare.

Lumina albă are cantităţi egale din fiecare lungime de undă din spectrul vizibil.⁹ Lumina traversează într-o linie dreaptă şi loveşte un obiect la unghiul de incidenţă. Ce se întâmplă cu lumina când loveşte obiectul depinde de tipul luminii, textura suprafeţei şi compoziţia mediului intersectat. Toate obiectele prezintă grade diferite de opacitate, translucenţă sau transparenţă. Lumina se va reflecta de pe obiectele complet opace şi vor traversa complet obiectele transparente.
În cazul obiectelor translucente cum sunt dinţii, lumina se va reflecta şi va traversa structura în acelaşi timp. Acest tip de lumină este denumit lumină refractată. Modul în care lumina reacţionează cu mediul se numeşte dispersie. Pentru a înţelege modul în care lumina influenţează aspectul dinţilor necesită o înţelegere a luminii reflectate, refractate şi dispersate. 

(1) Lumina reflectată

Lumina reflectată pătrunde în ochi şi loveşte retina fotosensibilă din partea dorsală a globului ocular. Retina conţine conuri şi bastonaşe. Bastonaşele sunt responsabile pentru vederea la un nivel de luminozitate redusă şi nu determină culoarea; conurile sunt responsabile pentru vederea cromatică. Majoritatea oamenilor deţine 6-7 milioane de conuri concentrate pe o arie de 0,3mm a retinei care poartă denumirea de fovea centralis.
Există diferite tipuri de lumini reflectate. O reflecţie în oglindă sau reflecţie speculară are acelaşi unghi de reflecţie ca şi unghiul de incidenţă (fig. 5). Textura de suprafaţă a dinţilor este deosebit de neregulată (fig. 6) şi produce o reflecţie difuză. O suprafaţă plană netedă va produce o reflecţie în oglindă (fig. 6). Textura suprafeţei smalţului variază mult şi influenţează aspectul dinţilor. Două restaurări efectuate din acelaşi material pot apărea diferit în funcţie de reflecţia difuză. Textura de suprafaţă a restaurărilor monolitice este mai greu de controlat, ceea ce face mai dificilă gestionarea aspectului.

(2) Lumina refractată

Pe măsură ce lumina traversează spaţiul şi loveşte un obiect translucent cum ar fi un dinte, încetineşte şi deviază (fig. 7). Lumina reflectată poate fi măsurată. Diferenţa dintre viteza luminii în vacuum şi viteza luminii într-un mediu se numeşte indicele de refracţie. Indicele de refracţie pentru aer este 1,0003; în schimb, indicele de refracţie pentru un material foarte dens cum ar fi diamantul, este mult mai mare. ^2.4.10

(3) Lumina dispersată

Lumina traversează un obiect în moduri diferite, în funcţie de structura materialului. Dispersia luminii în material va depinde de compoziţia materialului şi tipul luminii. Dacă lumina trece printr-un material omogen, dispersia luminii va fi constantă şi predictibilă. Apa clară spre exemplu are o structură foarte predictibilă şi constantă. Indicele său de refracţie este de 1,33. Nu toate materialele translucente sunt totuşi omogene sau predictibile. Indicele de refracţie singur nu reprezintă singurul factor.
Dispersia luminii în dinte va fi deosebit de neregulată. Lumina va lua o cale neregulată din cauza compoziţiei dintelui, a matricei (apa) şi distanţei dintre aceste componente. Unele materiale au structură şi matrice mai complexă. Chiar şi aerul din matrice va afecta dispersia. Dintele uman este o combinaţie de lichid (apă) şi materii solide (smalţ şi dentină). Porţiunea solidă a dintelui este o combinaţie a mai multor dimensiuni şi forme cristaline într-o matrice apoasă. Compoziţia dinţilor va dispersa lumina în moduri diferite pentru că sunt compuse dintr-o varietate de materiale, fiecare dintre acestea având propriul indice de refracţie.

Materialele dentare restauratoare au proprietăţi fizice şi optice care încearcă să mimeze caracteristicile dinţilor. Multe materiale ceramice monolitice moderne au structuri cristaline predictibile definite care nu dispersează lumina în acelaşi mod ca dintele natural. Pentru a compensa acest deficit estetic, tehnicianul dentar trebuie să stratifice materiale cu diferite culori şi opacităţi. Dispersia luminii în materialele monolitice omogene face aproape imposibilă replicarea dinţilor.
În fig. 8, secţiunea dintelui natural din partea dreaptă are grosimea de 0,55mm. Din această secţiune transversală este uşor de vizualizat complexitatea optică a structurii dentare. Secţiunea transversală a ceramicii feldspatice din partea stângă are grosimea de 1,5mm (fig. 8). Această secţiune prezintă diferite straturi de materiale utilizate pentru mimarea dintelui natural. Specimenul din centrul fig. 8 este o replică a specimenului stâng, fiind realizat din zirconia monolitică. Secţiunea transversală prin zirconia indică provocările optice cu care se confruntă tehnicianul dentar când utilizează acest material pentru a potrivi nuanţa dentară. Materialele monolitice au dobândit popularitate, dar prezintă provocări estetice semnificative. 

Compoziţia dentară

Porţiunea coronară a dintelui (fig. 9) constă din camera pulpară, dentină şi smalţ, în timp ce porţiunea radiculară conţine cementul, dentina şi canalul pulpar. În cadrul acestui articol nu sunt dezbătute cementul şi pulpa. Porţiunea exterioară a dintelui este acoperită cu smalţ, cea mai dură substanţă din corpul uman.^9,11,12 Smalţul este deosebit de mineralizat, conţinând între 96-98% substanţe anorganice. Cea mai abundentă componentă minerală (90%) este hidroxiapatita. Jenkins¹³ a descris smalţul ca având un conţinut de hidroxiapatită în proporţie de 87% şi apă 11%. Kraus et al¹⁴ au afirmat că smalţul este format din hidroxiapatită 90% şi apă 4%. Deşi procentajul diferă, este important de observat că smalţul conţine parţial şi apă.

Stratul dentar aflat direct sub smalţ este reprezentat de dentină, mai moale şi mai flexibilă decât smalţul, fiind similară osului, însă mai dură^.15 Conţine 75% material anorganic şi 20% organic (preponderent colagen dentinar). Restul de 5% este constituit din apă şi alte materiale.¹⁴ Acestea sunt ţesuturi vii, care nu sunt statice.

În procesul de masticaţie, dinţii se mişcă, se flectează, se dilată şi se contractă. Separat, aceste două materiale, dentina şi smalţul, nu ar rezista la stresul mediului oral. Combinate însă, proprietăţile lor devin extraordinare. Învelişul extern din smalţ protejează miezul de dentină, mai moale şi mai flexibil. Aceasta se poate explica prin modulul de elasticitate ce exprimă abilitatea unui obiect de a rezista la deformare când se exercită o forţă asupra sa. Un material mai rigid are un modul de elasticitate mai ridicat. Smalţul prezintă un modul de elasticitate de aproximativ 80GPa, în timp ce dentina de cca 14GPa.^16,17 Prin comparaţie, dioxidul de zirconiu (ZrO2), sau zirconia are un modul de elasticitate de 138GPa; fierul de 197GPa; şi diamantul de 1035GPa.¹⁸

Proprietăţile mecanice critice ale disilicatului de litiu, zirconiei, smalţului şi dentinei conferă şi proprietăţile optice unice ale acestor structuri.^17,19 Imaginile de electronomicroscopie de baleiaj (SEM) ale acestor materiale (fig. 10) alături de imaginile secţiunilor transversale ale dinţilor (fig. 9) evidenţiază faptul că lumina se reflectă, se refractează şi se dispersează diferit în fiecare material. Potrivit studiilor lui ten Bosch & Coops,²⁰ când lumina incidentă loveşte un dinte, ea se dispersează lateral prin smalţ de la un milimetru la mai mulţi milimetri. Smalţul în sine (fig. 11-14), acţionează primordial pentru a dispersa lumina în gama de lungime de undă albastră. Din smalţ derivă foarte puţină culoare, însă cristalele de hidroxiapatită au o funcţie estetică esenţială datorită dispersării luminii. Dispersia şi absorbţia luminii este mult mai puternică la nivelul dentinei, aceasta fiind determinantul major al culorii dentare (fig. 6-9) conform descrierii lui Zijp & ten Bosch.²⁰
Fig. 11 prezintă o secţiune a unui dinte lateral, ilustrând proprietăţile optice ale dentinei şi ale smalţului. Fig. 12 ilustrează un incisiv central cu dentina îndepărtată. Fig. 13 prezintă doi dinţi diferiţi cu culori similare în comparaţie cu cheia de culori nuanţa A2. În fig. 14 figurează aceiaşi doi dinţi ca în imaginea 13. Dentina a fost înlăturată de pe dinte în partea stângă a imaginii, iar smalţul a fost îndepărtat de pe dintele din partea dreaptă a imaginii. Din aceste imagini reiese că majoritatea culorii provine din stratul intern al dentinei,²¹ şi foarte puţină culoare derivă din smalţ. Din punct de vedere estetic, smalţul acţionează în primul rând ca un filtru, sau ca un dispersator.²⁰ 

Formă şi aspect

Forma şi aspectul dinţilor sunt dictate de anatomia ţesuturilor învecinate, funcţia şi compoziţia dinţilor. Elementul fotografic al acestui studiu oferă o apreciere intimă a diversităţii dinţilor în ceea ce priveşte culorile, formele şi caracteristicile. Fig. 15-17 prezintă imaginile vestibulare şi orale, iar fig. 18-20 sunt capturate cu utilizarea polarizării încrucişate ce elimină reflecţiile şi se concentrează doar pe culoare. Imaginile laterale şi ocluzale sunt prezentate în alb-negru (fig. 21-23) pentru a evidenţia forma dinţilor. 

Discuţii

Forma şi culoarea dinţilor este complicată, diversă şi fascinantă. În efortul de a le elucida şi probabil, pentru o însuşire facilă, numeroase manuale s-au străduit să evidenţieze similitudinile dinţilor.²² De exemplu, unele manuale afirmă că incisivii centrali au lungimea de 10,5mm şi lăţimea de 8,5mm,^2,23,24 trei mameloane şi un halou alb.²³ Altele utilizează desene artistice care descriu forma ideală a dintelui în percepţia autorului respectiv.

Odată cu popularizarea sistemului CAD/CAM, a devenit posibilă alegerea formei dentare dintr-o librărie digitală artificială. Tehnicianul pur şi simplu alege o formă dentară din librărie, o adaptează spaţiului edentat şi apasă butonul. Apoi, restaurarea fie este pigmentată cu oxizi metalici din exterior, fie se adaugă un strat subţire de porţelan de faţetare deasupra structurii monolitice.

În realitate, dinţii prezintă la fel de multe caracteristici unice ca şi trăsături comune, fiind foarte importantă cunoaşterea şi înţelegerea acestora. Însă trebuie privite ca un bun punct de plecare – şi nu ca un punct final – în cadrul restaurărilor dentare. Noile materiale, dezvoltate constant, impun dobândirea de noi competenţe din partea medicilor dentişti şi a tehnicienilor dentari.

Concluzii

Dinţii joacă un rol vital în existenţa fizică şi emoţională a oamenilor. Aşa cum s-a demonstrat în acest studiu, în plus faţă de similitudini, există o uriaşă diversitate a dinţilor, cu caracteristici unice şi individualitate. Înţelegerea acestui aspect permite practicienilor dentari să creeze mult mai eficient restaurări estetice.

Fig. 1. Deviaţia standard, incisivii centrali.

Fig. 2. Deviaţia standard, incisivii laterali.

Fig. 3. Deviaţia standard, canini.

Fig. 4. Creasta incizală.

Fig. 5. Reflecţia difuză (stânga); reflecţia în oglindă (dreapta).

Fig. 6. Variabilitatea infinită a texturii suprafeţei smalţului.

Fig. 7. Lumina refractată.

Fig. 8. Secţiuni transversale: ceramica feldspatică (stânga); zirconia (centru); dinte natural (dreapta).

Fig. 9. Compoziţia dentară: camera pulpară (pc); smalţul (e); dentina (d); joncţiunea smalţ-cement (cej); cement (c)

Fig. 10. Imagini SEM: disilicatul de litiu (superior stânga); zirconia (superior dreapta); smalţul (inferior stânga); dentina (inferior dreapta).

Fig. 11. Smalţul şi dentina.

Fig. 12. Doar smalţul.

Fig. 13. Doi dinţi diferiţi cu culoare similară (cheia de culori A2 în centru).

Fig. 14. Dentina şi smalţul îndepărtat (aceiaşi dinţi ca în fig 13).

Fig. 15. Incisivii centrali: aspectul vestibular şi oral.

Fig. 16. Incisivii laterali: aspectul vestibular şi oral.

Fig. 17. Canini: aspectul vestibular şi oral.

Fig. 18. Incisivii centrali: polarizare încrucişată.

Fig. 19. Incisivii laterali: polarizare încrucişată.

Fig. 20. Canini: polarizare încrucişată.

Fig. 21. Deviaţia standard, incisivii centrali.

Fig. 22. Deviaţia standard, incisivii laterali.

Fig. 23. Deviaţia standard, canini.

Referințe bibliografice:

1. Research indicates further decrease in laboratory numbers by 2017. Inside Dental Technology. 2015;6(8):6.
2. Fuller JL, Denehy GE, Schulein TM. Concise Dental Anatomy and Morphology. 4th ed. Iowa City, IA: University of Iowa College of Dentistry; 2001.
3. Nelson SJ, Ash MM. Wheeler’s Dental Anatomy, Physiology, and Occlusion. 9th ed. St. Louis, MO: Saunders Elsevier; 2010.
4. Posselt U. Physiology of Occlusion and Rehabilitation. Philadelphia, PA: F.A. Davis; 1962:52-55.
5. Dawson PE. Functional Occlusion: From TMJ to Smile Design. St. Petersburg, FL: Mosby; 2007:143.
6. Kois J, Hartrick N. Functional occlusion: science-driven management. Journal of Cosmetic Dentistry. 2007;23(3):54-57.
7. Chu SJ, Devigus A, Paravina RD, Mieleszko AJ. Fundamentals of Color: Shade Matching and Communication in Esthetic Dentistry. 2nd ed. Hanover Park, IL: Quintessence Publishing Co., Inc.; 2010:8-40.
8. Zwimpfer M. Color, Light, Sight, Sense: An Elementary Theory of Color in Pictures. Minneapolis, MN: Schiffer Publishing; 1985.
9. Zijp JR, ten Bosch JJ. Theoretical model for the scattering of light by dentin and comparison with measurements. Appl Opt. 1993;32(4):411-415.
10. Zajac A, Hecht E. Optics. 4th ed. San Francisco, CA: Pearson Higher Education, Addison-Wesley; 2003.
11. Chun K, Choi H, Lee J. Comparison of mechanical property and role between enamel and dentin in the human teeth. J Dent Biomech. 2014;5:1758736014520809. doi: 10.1177/1758736014520809.
12. Craig RG, Peyton FA. The micro-hardness of enamel and dentin. J Dent Res. 1958;37(4):661-668.
13. Jenkins GN. The Physiology and Biochemistry of the Mouth. Oxford, England: Blackwell Science Ltd.; 1978:54-112.
14. Kraus B, Jordan R, Abrams L. Dental Anatomy and Occlusion. Toronto, Canada, and Philadelphia, PA: B.C. Decker; 1988.
15. The glossary of prosthodontic terms. J Prosthet Dent. 2005;94(1):10-92.
16. Mange P, Belser U. Bonded Porcelain Restorations in the Anterior Dentition: A Biometric Approach. Chicago, IL: Quintessence Publishing Co., Inc.; 2002.
17. Bühler-Zemp P, Völkel T, Fischer K. Scientific Documentation IPS e.max® Press. Liechtenstein: Ivoclar Vivadent AG; 2011:7.
18. Richardson DW. Modern Ceramic Engineering: Properties, Processing, and Use in Design. 3rd Ed. Boca Raton, FL: Taylor & Francis; 2006:214.
19. Denry I, Kelly JR. Emerging ceramic-based materials for dentistry. J Dent Res. 2014;93(12):1235-1242.
20. ten Bosch JJ, Coops JC. Tooth color and reflectance as related to light scattering and enamel hardness. J Dent Res. 1995;74(1):374-380.
21. Hart PS, Hart TC. Disorders of human dentin. Cells Tissues Organs. 2007;186(1):70-77.
22. Linek HA. Tooth Carving Manual. Pasadena, CA: Wood and Jones; 1949.
23. Stavrianos C, Papadopoulos C, Vasiliadis L, et al. Enamel structure and forensic use. Research Journal of Biological Sciences. 2010;5(10):650-655.

24. Scheid RC, Weiss G. Woelfel’s Dental Anatomy. 8th ed. Philadelphia, PA: Wolters Kluwer/Lippincott Williams & Wilkens; 2012.